Săptămâna trecută, într-o oarecare zi, m-a pus necuratul să „deschid” cutia Pandorei – cu numele de cod: Youtube – şi să dau click pe una din emisiunile domnului Luis Lazarus (al cărui post de televiziune, deşi îi cunosc prea bine originile, n-am idee de ce se numeşte încă ZeusTv; sau poate totuşi ştiu?!). În fine, probabil e o chestiune de vanităţi pe marginea cărora nu am nici un interes să mă agăţ. Pe de altă parte, o certitudine mi-e limpede ca bună ziua. Dacă în copilărie cineva m-ar fi poreclit „Spartacus”, în favoarea robusteţii mele vizibil neconvingătoare, vă asigur că nu m-aş fi lepădat în veci de această emblemă viguroasă şi demnă. M-aş fi recomandat, Alex, Spartacus al României. Dar, poreclele cu care mă încoronaseră, de voie, de nevoie, când prietenii, când răuvoitorii, n-aveau nimic nobil într-însele. Aşadar, ca să revin la subiect, presupun că m-oi fi împiedicat în pisoiul meu cel veşnic pus pe şotii şi, din neatenţie, am dat cu mâna pe tastatură şi, numaidecât, a-nceput emisiunea (era cât pe ce să scriu „balamucul”). Dar, nu, circul nu se dezlănţuise încă. Dacă aveţi vreun pisic în casă, fiţi cu mare luare aminte când vi se împleticeşte printre picioare. Nu ştiţi niciodată ce (vi) se poate întâmpla.
Şi-atunci am avut o revelaţie terifiantă. Mi-am dat seama că noi – pleava zvântată, treierată şi vânturată de colosalii responsabili cu bunăstarea lumii întregi – nu suntem decât hoarda deşănţată a spectatorilor ce-şi scuipă, de pe băncile amfiteatrului, furia neputinţei. De acolo, din confortul vremelnic şi precar, miluiţi la intrare cu un colţ de pâine şi-un loc în tribună, cetăţenii de rând (aliniaţi mai degrabă în pătura inferioară a societăţii) îşi aleg câte un luptător. Copleşiţi de un extaz aproape mistic, îl ovaţionează când îl pocneşte în moalele capului pe adversarul cel mai aprig sau denigrează oponentul cel viclean şi dibace, când acesta îi atacă alesul inimii prin surprindere şi-i trage un şut între picioare.
Pe ecranul împărţit în cadrane egale se etalau gestual şi verbal patru bărbaţi: părintele Valentin Guia, Valentin Coarnă de la pesede, ecologistul Ovidiu Zara şi, desigur, moderatorul Luis Lazarus. Deşi CNA-ul îşi făcuse griji încă de la început în privinţa postului respectiv, aruncând prevăzătoare frază: „Să nu o transformaţi într-o televiziune de tip OTV”, inevitabilul s-a produs. Nimeni nu ştie când, dar ştim cu toţii de ce. Oricum, nu are importanţă. Nici nu era mare lucru de aşteptat de vreme ce obârşiile îi sunt arhicunoscute.
Se cuvine să recunosc că, naiv şi curios cum mă ştiţi, în serile lungi de vară mai urmăream şi eu din când în când câte o emisiune cu onor „invitaţii” domniei sale de mare calibru. Îmi vedeam de-ale mele prin gospodăria apartamentului şi trăgeam cu urechea la prozelitismul ce se desfăşura cu patimă şi ardoare, când, deodată, pe nepusă masă, intră strechea în toţi cei prezenţi. Drept pentru care dialogul a devenit în cel mai scurt timp posibil un „pentalog”, cu menţiunea că de această dată cuvântul era împărţit în egală măsură şi deodată tuturor celor cinci persoane implicate. Ca lupu’ la stână, dăduse peste nefericiţii de ei, doamna Diana Şoşoacă. Toţi vorbeau în răspăr, râdeau cu superioritate, se închinau şi se cruceau, se mirau şi tăceau, se isterizau de-a valma, până-ntr-atât încât de nu se mai înţelegea om cu persoană. Iar eu, ca nărodul, înghiţeam cu linguroiul de lemn vârât în timpane un melanj greţos de lipsă de tact şi consideraţie, de încăpăţânare şi aplomb frenetic, de logoree şi superficialitate oratorică, ifose infantile şi răfuieli necruţătoare, lecţii (gratuite şi inutile) de semantică ori semiotică, ofensive furtunoase şi reproşuri sterile. Gâlceavă lor incalificabilă şi enervantă îmi îndesase pe gât în jos, până la gura stomacului, un nod ce sporea şi se împlinea mai abitir decât Făt Frumos din lacrimă.
E binecunoscut şi de la sine înţeles faptul că, atunci când vocile ajung să se încalece fără pic de respect faţă de ceilalţi conlocutori, iniţiativa obligatorie şi „de bună credinţă” a realizatorului, sau în cazul de faţă al moderatorului, este să intervină şi să potolească spiritele prea încinse; altminteri, într-un răstimp nesperat de scurt, îşi vor pierde nu numai profesionalismul şi credibilitatea, ci şi onor publicul ascultător. Cei trei gladiatori şi neînfricata amazoană se năpustesc unul asupra celuilalt, într-o desfăşurare implacabilă, în interiorul ringului izbăvitor şi, toţi în felul lor (unii subtil, alţii tranşant, unii îndrituiţi legământului de veacuri al credinţei, alţii cu năframa justiţiei legată peste ochi), se întrec pe sine pentru a răzbi mai aproape de inima, de cugetul sau de braţul încordat al nedumeritului spectator. Toţi caută şi ţin morţiş să nu-şi dezamăgească susţinătorii şi să dovedească, încă o dată, că adevărul nu poate veni decât de la cel victorios.
Bineînţeles (pe principiul „în dragoste şi în război totul este permis”), militanţii terfelesc orice crez şi pe oricine – care e suficient de încăpăţânat încât să li se pună de-a curmezişul – doar pentru a primi un „like” în plus, pentru a-şi mai câştiga un „follower” ori, un aspect de primă clasă, pentru a-şi spori popularitate întru propăşirea şi poleirea ego-ului propriu. „Gaiţele” sau „Cuibul de viespi” n-au întrunit, adunate laolaltă în toate spectacolele câte le vor fi susţinut, atâţia simpatizanţi ahtiaţi să îşi exprime asentimentul şi admiraţia febrilă faţă de grandiosul şi deplorabilul ceremonial de bâlci. Or (Cel de sus mă vede şi-mi ştie gândurile) bâlciul are o cu totul altă nuanţă, mai puţin agresivă, mai puţin degradantă, mai puţin virulentă, de cele mai multe ori moralistă şi, cam întotdeauna, rizibilă.
Cât despre moderatorul emisiunii, marele diriguitor al încleştării ce pare, de-a binelea, pe viaţă şi pe moarte, el stă în fotoliul său şi, din când în când, se hlizeşte zgomotos, fără pic de fereală. Ţigănie, fraţilor! Ţigănie şi bulibăşeală crasă. Fără perdele şi în direct! Luaţi de-aici, fraierilor! – par să ţipe ei către noi. Iar lumea aservită tembelizorului beleşte ochii de încântare sau, dimpotrivă, de furie, aruncă spre temerarii şi disperaţii luptători flori, podoabe, batiste, piese din lenjerii purtate, ouă stricate, roşii putrede, miere şi pene, galbeni şi arginţi, „bis-uri” şi „bravos-uri”, bezele, scuipaţi, limbi fluturate cu răutate, urechi de măgar cu degetele lipite de tâmple şi, într-o frenezie furibundă, iată! femeile îşi dezvelesc ţâţele şi le înalţă spre cer, bărbaţii îşi deşiră prohabul şi-şi învârtoşează mădularul ori îşi arată dosul soios, în timp ce copiii se tăvălesc pe jos de-atâta paranghelie şi isterie în rândul celor mari. Se râde, oameni buni. Se râde în prostie. Cum altfel s-ar putea râde în ţara asta răsturnată cu susu-n jos. Chiar aşa, dragi români, oare când vom râde în… deşteptăciune?!
Lasă un răspuns