Arghezi: Elogiul găinii care face un ou

Cu un pix colorat şi subţire în mînă şi cu picioarele pe birou, americăneşte, îmi propun să isprăvesc zece pagini din Publicistica lui Arghezi, volumul VII, abandonat într-o vreme, reluat după ce l-am descoperit în grămada de lîngă birou.
N-a fost altceva decît rodul întîmplării.

Cînd am nevoie de o carte, o iau din Bibliotecă și uit sau mi-e lehamite s-o mai pun la loc. Dacă n-o las aruncată pe birou, atunci mai mult ca sigur o aşez în teancul de cinci zidiri de lîngă mine. Din cînd în cînd, la prînz sau seara, mă apucă imboldul de a repartiza cărţile din zidire în creştere de la o zi la alta (îi adaug, ca pe nişte cărămizi, cărţi proaspăt cumpărate!). Iau la mînă toate cărţile dintr-o zidire. Cum însă unele trebuie puse pe rafturi deja arhipline, renunţ şi mă trezesc astfel faţă-n faţă cu cărţi care au stat pînă acum dedesubt.
Aşa m-am pomenit cu volumul lui Arghezi, ieşit la suprafaţă ca o bucată de marmură după o alunecare de teren.

Din cele zece pagini pe care mi le îngădui ca pe o raţie, notez aici două fragmente, veritabile bijuterii argheziene, consemnînd din nou adevărul desprins din lectura asiduă a publicisticii argheziene:
Autorul urcă spre geniu doar în pamflete.
Cînd o dă pe lăudat, coboară fatal spre platitudini. Oricum, chiar cu creionul în mînă, nu-l mai pot citi atent. Mă trezesc din cînd în cînd la capăt de frază ca şi cum aş fi lunecat pe ea ca pe gheaţă.

Iată unul dintre pasaje, rupt din tableta Note adiacente, tipărite în România literară din 27 februarie 1932:

„Flerul de o fiinţă cu Tatăl al agentului teolog se simte rudă cu Puterile de sus, intră în cer şi iese din cer cînd vrea, şi în ce priveşte raporturile lui confesionale cu lumea posesorul ostentativ al mirosului mistic se socoteşte ca un informator al lui Dumnezeu. O polemică dusă cu un teolog dictatorial te urmăreşte în eternitate şi te bagă în infern, chiar dacă viaţa dumitale ar fi plină de acţiuni de bunătate.

O fişă, cu toate semnalmentele fizice şi morale, se găseşte la Siguranţa Generală a Universului, unde te aşteaptă Dumnezeu, ca să-i dea un cap, în conformitate cu denunţul. Sfîntul are răbdare, fiind izvorul nesecat al acestei biruitoare facultăţi; orice ai face tot al lui eşti. Medicina şi igiena pot să întîrzie numai ceasul de prezentare dinaintea ultimei autorităţi; viaţa teologică este o sală de audienţă vastă, ca o gară şi ca un aerodrom. Şi rîndul fiecăruia vine oricum”.

Dintr-un text mai mic, Oeufs à la coque, apărut în Adevărul literar şi artistic, 28 februarie 1932, rup aceste rînduri închinate găinii, sub semnul credinţei argheziene în meşteşugul fără egal al Naturii:

„Nişte găini proaste dau la lumină, fără fanfaronadă, capodopera cotidiană, pe care nici o tehnică, nici un talent şi nici o ştiinţă nu-l pot nici încerca. Dacă ar lipsi cotcodăcirea de la urmă, cu care strigă în univers găina că a făcut un ou, miracolul s-ar petrece în necunoscut”.

Finalul experimentează capodopera:

„Pe dulapurile noastre, în străchinile de pămînt, stau în lumină mere şi ouă – rumene merele, palide-n alb ouăle. Şi încă nu ne-am deprins să gîndim şi să credem ce zicem. Le ouă cu adevărat găina, proasta din hambar, fugărită pe bălegare de un cocoş ca orişice cocoş?!”