Arhitectura cârtițelor

“… it is a tale

Told by an idiot, full of sound and fury,

Signifying nothing.” /

“… e o poveste

Lipsită de orice importanță,

Spusă de un idiot gălăgios și plin de mânie.” (Macbeth în “Macbeth”, de William Shakespeare)

Pentru a înțelege istoria omenirii, deci a fi oarecum pregătiți pentru ce ne aduce viitorul, nu e de ajuns să citim cărți de istorie. În general, marile adevăruri din cărțile de istorie se rezumă doar la cronologie. Pentru a afla ce gândeau oamenii simpli, popoarele, cum trăiau, ce mâncau, pentru ce luptau, cu cine se luptau trebuie să citim cărți, să privim mai atent picturile, dar nu să ascultăm muzică. Muzica, oricât de frumoasă, e asemeni propagandei, se poate substitui emoției sau îi poate da un impuls spre un drum pavat cu acorduri asemănătoare bunelor intenții. E de ajuns să ne uităm la politicienii care conduc azi România, ca să realizăm cât de rupți sunt de realitate și de ceea ce își doresc, de fapt, românii. Discursul lor e paralel cu cel al oamenilor din stradă, nu au nici măcar un punct în comun. Cei de la putere au fost numiți de cei aflați la puterea financiară a lumii, care nu au fost aleși și nu îi veți găsi vreodată pe liste electorale. Pentru acelea au servitori, adică țapi ispășitori. Se consideră totuși aleși, pentru că documentele pe care ei le dețin amintesc de un contract semnat cu Dumnezeu. Măreț, nu? Doar că acel tip de aleși au dat copy/paste contractului și l-au semnat și cu diavolul, fără a-l anula pe cel semnat cu Dumnezeu, pentru a cărui încălcare vor trebui să plătească; și nu numai ei, ci toți aceia care au jucat la două capete. Legile făcute de oameni nu au fost inventate de oameni, ele se bazează pe niște legi preexistente, care au făcut posibilă supremația ordinii și limitarea haosului. Creația nu este o iluzie și nici speculație, dovadă stau întâlnirile noastre zilnice cu tot felul de tâmpiți, pișcătura de care avem nevoie pentru a ști că suntem încă vii.

Cei aflați la conducere pe Pământ, sub sceptrul sau scepticul Marelui Arhitect, au avut acces, de-a lungul timpului, la foarte multe documente, înscrisuri, artă, multe dintre acestea fiind blocate la Vatican, prin arhivele multor universități din vestul Europei și din America, în seifuri de bancă, sub cheie. Publicul nu a avut acces la adevăruri cărora vremelnicii conducători au considerat că nu le poate face față. Multe din documentele și literatura listată mai sus conțin coduri. Organizațiile secrete au fost dintotdeauna obsedate de coduri. Mulți s-au lăudat, de-a lungul timpului, că au inventat acele coduri sau că le-au descifrat. Dacă ne uităm la cum arată astăzi Pământul și cât de inteligenți se pretind a fi oamenii, ne dăm seama că, deși au fost umflate cu pompa genii, organizațiile secrete nu au fost în stare să descifreze în totalitate acele texte. Au speculat, au experimentat, după cum ei înșiși au mărturisit, dar, alegând profitul, banii, puterea, și-au tăiat definitiv accesul la nemurire. Disperați, încearcă să se ascundă în calculatoare, în congelatoare, în cipuri, în stick-uri și astfel se explică absurdul prezentului. Nu există tâmpiți mai mari decât oamenii inteligenți. Și uneori, chiar dacă îmi vine să urlu, nu pot să mă exclud.

Ca să dovedesc că nu am plecat la pășunat, vă propun o carte de vacanță, o carte cu tâlc: “Pasagerul de Frankfurt” al Agathei Christie. Cartea a fost publicată în 1970, mult după dispariția de 11 zile din decembrie 1926, dispariție legată de serviciile secrete britanice și de persoane importante, dedicate prosperității patriei. Cartea schițează instalarea pe nesimțite și în secret a celui de-al treilea Reich în Europa, nu amintește însă că în paralel s-a trecut și la construirea celui de-al treilea templu al lui Solomon. Jucătorii sunt aceeași care dintru început au jucat la două capete. Sincer, eu cred că Dumnezeu știe ce gândește diavolul, dar diavolul habar nu are ce gândește Dumnezeu, de acolo și obsesia cu codurile și cu simbolistica.

Mulți scriitori au hrănit profetic masoneriile. Ei și frații critici literari sau de artă au prezentat o versiune simplificată lumii, pistele reale fiind depozitate la masonerii. Despre acest subiect voi mai scrie, dacă voi avea timp, doar așa, ca să enervez masoneriile, cărora le sunt teribil de dragă.

În cartea Agathei, acapararea Europei s-a făcut prin aroganță și printr-un proiect numit Benevolance – Proiectul Charity sau ONG. Vă sună cunoscută metoda? În toate guvernele statelor lumii, în toate funcțiile de conducere ale instituțiilor care contează în manevrarea banilor și a puterii au ajuns tineri frumoși și liberi, expresie datorată flerului dar și gândirii pragmatice ale ziaristului Ion Cristoiu, veniți din ONG-uri, trecuți prin burse și studii sponsorizate de programe Soros, cu stagii de pregătire în birourile corupției UE sau cele ale fantasmagoriilor media de la New York Times și BBC. Au mai fost propulsați minoritari sexuali, prezentați, culmea! ca și evreii, ca mari victime ale trecutului, persoane devotate ideologiilor, habarniști cu diplome și aere de genii. Ideea era că se face dreptate, cu binișorul, pentru ca oamenii să se simtă zen, ca pe rețelele sociale unde, aparent, toată lumea place pe toată lumea, răspândind inimioare și avataruri sexuale sub acoperire religioasă. What a wonderful world, nene Armstrong! E de ajuns să-l privești pe Nicușor Dan în pantaloni scurți, ca să-ți dai seama că omenirea nu a fost niciodată pe Lună, dar încearcă să-și pună în jurul capului inflamație solară.

Vă las plăcerea de a descoperi o altfel de Agatha Christie, inițiată în jocuri secrete, mă rezum să aduc atenției dumneavoastră doar un citat, atribuit unei nemțoaice pline de ea însăși:

“You do not understand. We Germans have no need of a Jesus Christ! We have our Adolf Hitler here with us. He is greater than any Jesus that ever lived.” / “Nu înțelegi. Noi, nemții, nu avem nevoie de niciun Iisus Christos! Noi îl avem pe Adolf Hitler. El e mai mare decât orice Iisus care să fi trăit vreodată.” (Christie, 1986, p.105)

Personal am auzit aceste cuvinte din multe alte puncte ale globului pământesc, doar numele conducătorului diferind, de multe ori fiind amintiți șefi de religii, oameni de știință, filosofi, chiar și câțiva gagicari.

Citatul în sine conține însă și adevăr și minciună. E ca o zi petrecută jumătate la muzeu, jumătate citind știrile sau vizionând o oră din programul entuziastului Dan Diaconescu: un amalgam de știință, speculație, extratereștri, Dumnezeu, fizică cuantică, politică, masonerii, justiție, prostie lucie, povești din cimitir și informații reale, de interes național, aduse astfel în derizoriu. Îmi cer scuze domnului Diaconescu pentru că articolul meu precedent a coincis cu moartea fratelui dumnealui, nu am intenționat să supăr. Condoleanțe.

Ce e adevărat în citatul din “Pasagerul de Frankfurt”, titlu care parcă aduce aminte și de crenvurștii opăriți, e că suporterii lui Hitler erau devotați cauzei și și-ar fi dat, fără să ezite, viața pentru puterea ce le fusese promisă. Investițiile în propagandă și planul nu s-au născut însă în Germania, ele au traversat cu mult înainte oceanul. Puterea unuia avea să domine, în urma războaielor, peste toți. Pentru ceva vreme s-a crezut că finanțiștii au reușit, că America era răspunsul. Acum însă, deși au investit cu preponderență în tehnologia care distruge omenirea, deci și pe ei, au trecut la smiorcăieli religioase. Ceva îmi spune că cele mai multe victime în urma celor două războaie mondiale moderne au fost europenii. Iar dintre evrei, cei care nu au vrut să-și albească fețele ca Michael Jackson.

Ce e minciună în același citat? Minciună e hotărârea cu care se afirmă că aleșii nu au avut nevoie de Iisus Christos. În toate bisericile sataniste există statui sau icoane cu Iisus răstignit pe cruce. Chiar dacă prelații se bucurau în secret de chinurile lui Christos, enoriașilor li se aducea aminte de sacrificiul lui Iisus, ceea ce a ținut oamenii pe lângă biserici care au promovat în fapt abuzul, pedofilia, homosexualitatea, care sunt interzise în bisericile lui Dumnezeu. În ultimii ani, diavolul și-a asumat bisericile închinate lui, așa că puteți observa mai ușor însemne masonice, blasfemii, iar preoții și preotesele acoperă toate cele 100 de genuri recunoscute de BBC. Cazurile de pedofilie și viol au continuat nestingherite până în ziua de azi. În România, masoneria s-a întins aproape în toate bisericile, mai există doar pâlcuri de preoți și enoriași care se mai roagă lui Dumnezeu și nu diavolului, cel care vrea să fie proclamat public, în secret fiind deja, un dumnezeu al Pământului. Iisus, carevasăzică, a fost folosit ca un magnet pentru acapararea atenției maselor. Pe acest experiment reușit, întors însă pe dos, s-a bazat construirea unor personaje precum Hitler sau Zelenski.

În literatura zisă polițistă veți găsi multe mici adevăruri despre lume și viață, sub un strat gros de vopsea de cioară.

Recent am urmărit un film polițist de pe vremea când talentul actorilor era de ajuns și nu era nevoie să distribui 100 de genuri, insecte, animale sălbatice, efecte speciale, prea mult sos de roșii și explozii, la fiecare pas. Filmele cu detectivi britanice sunt în general făcute de masoni, pentru masoni, cu actori masoni sau apropiați de masonerii. În consecință pline de coduri. Dacă v-ați plictisit de Sudoku încercați „Endeavour” și „Inspectorul Morse”. În ecranizările mai vechi ale povestirilor Agathei Christie subtilitatea e hilară. Întorcându-mă la filmul pe care l-am urmărit, în care fusese distribuit și un câine, din motive precursoare ONG-ismului, probabil doar ca să-l facă de râs, sfârșitul, decodificarea crimei adică, m-a lăsat într-o stare de-a dreptul euforică. Singurul gând coerent a fost: „Câinele e prost.”

P.S. Nu sunt nici antisemită și nici homofobă, dar când mă uit la nemțoaicele care conduc UE, cu buze subțiri, care dispar de tot când sunt contrazise, parcă prind curaj.

Bibliografie:

Christie, Agatha, (1986), „Passenger to Frankfurt”, Fontana/Collins, Glasgow