Arhiva afectivă. Accesarea tocăniței

Vrem azi să gătim, sau mai degrabă vrem să ne gătim? Vrem să aflăm noutăți, sau acceptăm să ne pierdem în noianul știrilor ambalate în breking news? Vrem să vedem un film psihologic sau vrem mai bine să ne filmăm noi pe noi pentru o postare cool pe instagram? Oh dar câte nu sunt de făcut în minunata noastră lume high tech!

Să începem cu gătitul. Să căutăm o rețetă ”ca la mama acasă”, să zicem o mâncare de cartofi, oricum ceva fără carne. Mmmm… Vom accesa o tocăniță de legume. Luăm telecomanda și selectăm canalul prin care este difuzat momentul culinar (filmarea e de acum câțiva ani, dar nu contează.) Totul se petrece într-o bucătărie ultramodernă. Unii chiar își câștigă traiul din bucătăreală filmată, dar pe noi acest aspect nu ne interesează (deocamdată). Noi suntem atrași de întâmplări neobișnuite, originale și total occi care în nici un caz să nu amintească de daci de traci, de Băile Herculane sau de Mânăstirea dintr-un lemn. Astea-s aiureli. Noi suntem viitorul. Noi suntem ”cei de mâine”. Noi suntem schimbarea.

Noi credem mult în tot ce se vede – până al un punct, dar și în ce nu se vede – mai ales dacă e indescifrabil. Credem fără șovăire în ceea ce nu e verificabil, în ceea ce e plin de mister și suspans. Credem în general în miraculoasele cuvinte ”va urma”. Dacă nu e cu ”va urma” întâmplarea e total anostă și lipsită de sens. Adică e neatractivă. Dacă e palpitantă, atunci da, atunci ne schimbăm total atitudinea.

Să luăm spre exemplu perioada când se mergea la proteste. Luam câinele, luam iubita cu rucsăcelul ei burdușit cu cipsuri, cola sau apă plată, multă apă plată care o ajuta pe iubi să arate ca un top model anorexic, și plecam la proteste. Bine, la început făceam o escală, un popas pe Lipscani la vreo terasă, apoi pe Calea Victoriei la altă terasă. Între timp se însera și hop!, în câteva minute spectaculoasa Piață a Victoriei se umplea de lume. Acolo ajungeam în pas lejer, era atmosferă mișto, eram fericiți să ne întâlnim colegii sau cunoscuții de la protestele anterioare. Ne simțeam cu toții ca într-o mare familie! Săream, țopăiam, legănam lanterna telefonului odată cu scandarea haioaselor lozinci, de sus se vedeau ca stelele pe cer, adică pe pământ, sute de luminițe, chiar mii. Și ce frumos era refrenul ”ciiine nu saaare iaa condamnare, ciiine nu saare iaa condamnare”! Cum cine să ia condamnare? Cine nu sare, logic!

Eh nu contează. Timpul trece și vin sărbătorile. Între timp vine și virusul terorist. Ne spălăm pe mâini, spălăm franzela, spălăm făina, spălăm liftul și privim cuminți reclama ”poartă mască arată că-ți pasă”. Stăm în casă la Înviere și așteptăm poliția de proximitate să ne aducă lumină. După ce ne luminăm dar numai puțin, foarte puțin, iată că sosește cu surle, trâmbițe, drapel și onor – majestatea sa vaccinul! Ne bulucim pe platforma de vaccinare. Apoi revenim acasă și ne așezăm in fața computerelor: copiii pentru școala on-line, noi pentru serviciile sau conferințele on-line.

Printre jocuri de-a grădina, de-a piscina, de-a cursele auto, de-a pilotatul și altele, auzim la televizor că undeva în apropiere cineva e în război cu altcineva. Ne uităm mai bine pe net și aflăm că unii răi din naștere au dat buzna peste alții buni din naștere. Ne uităm mai bine pe Facebook și aflăm din postările recente că aia răi din naștere sunt adevărate fiare, criminali de-a dreptul! Noi nu suntem de acord cu așa ceva. Trebuie să oprim aceste orori. Ne solidarizăm cu cei buni din naștere și ne oferim tot suportul necesar. Ajutorul este acordat cu drag dar o bună parte din cei sprijiniți preferă să fie susținuți de alții, ceva mai europeni, cu standarde ceva mai ridicate decât noi. Noi nu ne supărăm. Dimpotrivă, solidarizăm și compătimim în continuare, cum e și firesc sau mai bine spus cum ne e felul – omenoși cu cei veniți de departe, cărpănoși cu cei din bătătură. Cei răi din naștere află că noi nu ne rezumăm doar la împărțit sandviciuri și pleduri celor buni din naștere care traversează țara noastră. Repede se află că noi vrem să luptăm și să ne dăm chiar viața dacă e necesar pentru cauza dreaptă a celor buni, a celor pe nedrept atacați.

Cei răi din naștere ne comunică oficial despre cum cred ei că stau lucrurile și la ce putem să ne așteptăm. Noi nu ne lăsam impresionați. Noi știm că dacă ne accesează cineva contul, unde există și niște date personale, ei da, ei bine, noi putem dezinstala aplicația. Oricum antivirușii pe care îi avem sunt adevărate scuturi și astfel noi suntem absolut invulnerabili, absolut!

………………………….

ORIGINILE EXCESULUI DE OPŢIUNI

În prezent, în societăţile tehnice există un consens, foarte riguros, în privinţa viitorului libertăţii. Maximum de alegere individuală este considerat ca idealul democraţiei. Totuşi, majoritatea scriitorilor prezic că ne vom îndepărta tot mai mult de acest ideal. Ei prezintă o viziune întunecată a viitorului, în care oamenii apar ca nişte fiinţe-consumatoare lipsite de raţiune, înconjurate de mărfuri standardizate, crescute în şcoli standardizate, îndopate cu cultură de masă standardizată şi obligate să adopte stiluri de viaţă standardizate.

Asemenea preziceri au făcut să răsară, după cum era de aşteptat, o generație de tehnofobi şi futurofobi. Unul dintre aceşti extremişti e un mistic religios francez, Jacques Ellul, ale cărui cărţi se bucură de mare succes în incintele universităţilor. După Ellul, omul era mult mai liber în trecut, când „alegerea reprezenta pentru el o posibilitate reală”. Astăzi, dimpotrivă, „finţa umană nu mai este în nici un sens agentul alegerii”. Iar în ceea ce priveşte ziua de mâine: „În viitor, omul va fi probabil limitat la rolul unui mecanism de înregistrare”. Lipsit de alegere, el nu va mai fi activ, ci va fi acţionat. Omul va trăi, ne previne Ellul, într-un stat totalitar, condus de un Gestapo cu mănuşi de catifea.

Aceeaşi temă – pierderea alegerii – străbate o mare parte din opera lui Arnold Toynbee. Şi toată lumea repetă acelaşi lucru de la predicatorii hippie până la judecătorii de la Curtea supremă, de la redactorii gazetelor de scandal la filozofii existenţialişti. În forma sa cea mai simplă, această teorie a alegerii pe cale de dispariţie se bazează pe un silogism primitiv: ştiinţa şi tehnologia au generat standardizarea; ştiinţa şi tehnologia vor progresa, făcând ca viitorul să fie şi mai standardizat decât prezentul.

Ergo: Omul îşi va pierde treptat libertatea alegerii. Dacă însă, în loc să acceptăm orbeşte acest silogism, vom încerca mai întâi să-l analizăm, vom face o descoperire extraordinară. Nu numai că logica ce stă la baza lui e defectuoasă, dar însăşi ideea ca atare provine dintr-o ignorare a faptelor cu privire la natura, semnificaţia şi direcţia revoluţiei supraindustriale. Printr-o ironie a soartei, oamenii viitorului s-ar putea să sufere nu de o lipsă a alegerii, ci de un exces paralizant de alegere. Şi n-ar fi exclus să devină chiar victimele unei dileme specific supraindustriale: excesul de opţiuni.

Alvin Toffler
(fragmente din volumul ȘOCUL VIITORULUI apărut în 1973, EDITURA POLITICĂ, BUCUREŞTI)