Arhiva afectivă. Amintiri din hulubărie sau de la Giotto la Fragil 

August 1974. E ora șase dimineața. Cu două luni în urmă, la ora asta mă suna mama la telefon din radio să-mi ureze succes la vizionarea mozaicului, lucrarea mea de licență. Mai spunea mama să mă îmbrac civilizat, nu oricum, la întâlnirea cu maestrul Corneliu Baba, șeful comisiei noastre în examenul de licență la Artă Monumentală. Ce clipe frumoase, ce sfaturi pline de tâlc însoțite de urări părintești ne-a dăruit în acea zi maestrul Arlechinilor și al Regilor nebuni!

Gata cu visarea! Acel timp a trecut. Hai, echiparea! Trebuie să las deoparte blugii, cămășile mele cadrilate și să mă îmbrac frumos. Azi e prima mea zi de „servici”. O să-mi pun o fustă, o bluză călcată, sandalele și geanta bej. Să nu uit buletinul și repartiția. Caut în broșura cu hărțile Bucureștiului strada Luca Stroici. Afară e plăcut, la ora șase și un sfert e încă răcoare.
Ajung la primul meu loc de muncă mai devreme cu zece minute. Portarul nu mă cunoaște, crede că am venit să caut pe cineva. Bătându-și cu un deget manșeta cămășii lui gri-vernil îmi face semn că ora de program încă nu a început. Rămân în stradă și privesc prin ornamentul de fier forjat curtea. Ce văd arată mai degrabă a casă boierească de negustori scăpătați decât a instituție în care se proiectează „expoziții de prezentare”. Pe plăcuța așezată pe peretele dinspre stradă a cabinei portarului stă scris cu litere albastre – IPAP MIU.

Se face ora șapte fără un minut. Pe lângă mine apar primii grăbiți să semneze condica de prezență. Aflu de la un bărbat mai în vârstă, cu albeață pe ochi, că nu am acces la condica de prezență până nu am „finalizată scriptologia cu angajarea pe post”. Într-un hol cu stucaturi Art Nouveau și mobilier florentin descleiat, o secretară serafică aducând la mers cu Marina Vlady, mă prezintă directorului. Directorul, domnul Strâmbeanu, un om amabil, coborât parcă dintr-o altă carte decât din cele citite de mine până atunci, privește scurt actele mele. Apoi, cu pași obosiți, încă de la prima oră a zilei, mă însoțește spre ușă arătând cu mâna spre curte înspre o direcție imprecisă. Înțeleg din acel gest indicația verbală: Caută-l pe domnul Pisalaca. (La IPAP MIU se vorbește cu domnule, doamnă, domnișoară, nea, tanti.)

Bună ziua, zic, salutând o tanti care bălăngănea o găleată plină de cârpe. Unde este domnul Pisalaca? Nu știu dragă, întreabă-l pe nea Albăstroiu! Nu știu cine e nea… Eu sunt! Omul cu albeață pe un ochi îmi zâmbește prietenos. Veniți pe aici donșoară. Dom’ Pisalaca, a venit o tovărășică nouă! Cred că-i colegă cu băieții de la hulubărie! Omulețul plinuț, cu o chelie ce părea încinsă de soare mă invită să-l urmez urcând trei trepte spre o altă intrare a conacului – instituție. Nu zăbovesc prea mult acolo. Revin în curte. Nea Albăstroiu cu un muc de țigară în colțul gurii îmi zâmbește ușuindu-mă spre hulubărie. Acolo mai sunt porumbei? Nu mai sunt. Au făcut în locul acela o magazie de efecte, pe vremea când aici erau militarii. Acum suntem noi cu IPAP, e cu totul altceva !
Hulubăria-magazie e un fel de baracă lungăreață, fără ferestre, prevăzută doar cu o ușă. Accesul se face urcând o scăriță. Căsuța suspendată are față de nivelul curții înălțimea unui mic etaj. Urc. Scara e nouă, din lemn de curând rindeluit. Ușa este deschisă. Înăuntru e cam beznă. Încăperea nu are ferestre, doar ușă, în tavan două tuburi de neon stinse, atât.
Heeei, Sabinuuțaaa! Bine ai ajuns. Băi, ia uite că ne înmulțirăm,  avem o nouă colegă. Ai adus ceva cafea? Nu? Ei, nici un bai. Nu trebuia. Glumim și noi. Dar data viitoare să fii pregătită! Uite-te ce moment interesant. Bun venit la hulubărie! Daa’ ce te-ai gătit așa ca de teatru? Aici e cam strâmt, praf, atelier, măi, ai uitat ce e ăla un atelier? De afară se aude vocea lui nea Albastroiu: Donșoara cea nouă, veniți în curte fuga, haideți ! Da, da, du-te sa vezi ce ai in program, mă sfătuiesc colegii printre ocheade.

Cobor scărița hulubăriei. În curte, dom’ Pisalaca și o doamnă cu păr acaju, dar foarte parfumată îmi înmânează o cutie de tablă, o fostă conservă de mazăre, plină cu ceva cleios ca o smoală. În acea cutie stă înclinat și cumva înțepenit un bețigaș care are la capăt un șomoiog de câlți. Uite dragă, aici ai șablonul, aici e soluția, aici sunt lăzile care pleacă săptămâna asta spre Beirut dar unele și spre Frankfurt. Trebuie să scrieți pe toate lăzile Fra-gil ! Nu, nu despărțit, ci întreg, cum s-aude : FRA-GIL, pardon FRAAAGIIL! Mare atenție! Pe toate. Fără pete. Fără stropi. Clar, cât mai clar. În lăzile astea se încarcă mostre prețioase care vor fi prezentate la standul României de la acele expoziții. Ne grăbim, trebuiesc scrise până nu începe ploaia, fiindcă imediat ce se usucă vopseaua, vine camionul să le ducă la locul de ambalare. Iau conserva cu vopsea neagră și pornesc spre stiva de lăzi. Șipcile ce alcătuiesc prima ladă sunt pline de așchii. Caut o suprafață mai netedă, pun șablonul, îl țin cu mâna stângă, dar nu pot să-l potrivesc etanș pentru că șipca e ușor denivelată de la un nod al lemnului. Caut altă șipcă. Erau bune măcar două pioneze. Să întreb de pioneze, acum, în prima mea zi de serviciu? Mă uit în jur. Cărămizi, moloz, trei bălți de apă, asfalt, ulei de mașină, hopa, niște sârme! Să iau sârmele și să fixez șablonul cu una din ele. Phhh… e prea scurtă. Ridic lada în brațe și o așez mai la umbră. Sigur, o cărămidă era mai bună. Priponesc șablonul cu o cărămidă mai puțin jegoasă. Învârt bățul cu șomoiog în catranul ăla, chipurile vopsea de scris. Încerc să umplu cu vopsea fiecare gol: F… R… A..  Ufff… A-ul se încarcă cu prea multă vopsea fiindcă șablonul e vechi și fisurat fix la A! Dă-te ‘ncolo… G.. I.. L..!
E liniște. Din curtea învecinată se aude gulguind un curcan, apoi soneria unei biciclete. Am scris „fragil” pe opt lăzi. Mai sunt de scris treizeci. Numai de nu s-ar porni ploaia.
Din hulubărie se aud fluierături și râsete. O voce mai binevoitoare îmi strigă: Sabino, la pauză te așteptăm la un ness rece. Da’ să aduci niște zahăr de la contabilitate.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii