Arhiva afectivă. Amintiri vechi și recente despre mutări și călătorii

1959. E sfârșit de iulie. Ne-am mutat de curând. Holul e plin de cutii, pachete, lăzi. Stau la fereastră, cocoțată pe un taburet, și privesc cum trece agale o căruță cu roți de cauciuc. E atâta liniște că se aude fâșâitul roților pe asfalt. Am doisprezece ani. Sunt bucuroasă că ne-am mutat în Orașul Nou. Am, în sfârșit, camera mea. Aici nu mai avem lavoar cu lighean și perdeluță, avem baie. Precaută, mama a păstrat, din bucătăria casei vechi, două găleți, cana mare de turnat apa, placa de lemn cu tablă ondulată pentru spălat rufe, ba chiar și Primusul. Lampa de petrol cu fitil și spirtiera de făcut cafea le aduce bunicul mâine dimineață. Să fie în casă, a zis bunicul, nu le aruncați, sunt de mare folos când se ia curentul. Cobor de pe taburetul adus în fața ferestrei și mă duc să mă plimb prin camerele încă goale. În cele trei odăi miroase a tencuială reavănă și a lemn proaspăt rindeluit. Caut printre lăzi și cutii unde e cea pe care tata a scris cu creion chimic – Pick-up. O găsesc, dar nu îndrăznesc să o desfac, oricum plăcile sunt în altă parte. În coșul mare de nuiele, folosit de obicei pentru mers cu pomeni la cimitir, se află o mulțime de pachete mai mari sau mai mici. Unele au ceva scris pe ele, altele nu. Iau la întâmplare un obiect ambalat, apoi îl așez la loc, fiindcă sunt curioasă ce o fi în cel mai mic pachețel din toată grămada aceea. Revin în camera mea, pentru că în hol nu e lumină, încă nu s-au pus becuri. Acolo se află singurul scaun cu spătar cărat de mine pe scări două etaje (cred că m-am lăudat vreo lună de zile pentru fapta asta), mă așez și cu grijă desfac minusculul pachet. Aaa! Ia te uită! Balerina cu Sputnik! Era cadoul primit de ziua mea de la o prietenă al cărei tată studia la Kiev*. Era o înfățișare în miniatură a unei balerine ținând în mâini un buchet de flori. Dacă îți apropiai un ochi de acel buchet vedeai mărit printr-o lupă minusculă faimosul Sputnik 2.

1989. Stau iarăși la fereastră, am patruzeci de ani și privesc fumul negru ce se ridică dinspre Muzeul de Artă al Republicii. Nu te teme, nu arde tot Palatul, îmi zice nea Petrică, vecinul nostru, militar în retragere. Dar ce-s luminițele astea care se văd uneori prin aer? Ferește capul și pleacă de la fereastră drăguțo, că dacă te nimerește o luminiță din aia nu mai putem sta de vorbă, zice nenea Petrică zâmbind cu subînțeles. Aflu apoi că acelea sunt trasoare și că da, nu sunt confeti de carnaval. Vreau să merg la ai mei, îl anunț eu hotărâtă pe vecinul veteran de la paș’pa. Cum? Acuma, după ce știi ce-s alea trasoare, tu vrei să ieși în stradă? Da matale, dacă ar fi război și ar trebui să circuli printre trasoare cum ai face? N-aș merge așa, ca pe bulevard când se trage, atâta îți spun, stai locului! Nu l-am ascultat și am pornit-o printre curțile interioare. Am ajuns mergând cu pas normal la bătătorul de covoare din prima curte. Dincolo de el era zidul comun care trebuia escaladat ca să ajung în curtea următoare. Am reușit să urc pe zid și apoi să sar de la înălțimea acceptabilă de sub doi metri ca să „aterizez” în cea de-a doua curte. Atunci am văzut una, una singură, o luminiță. Hait! Trasoare în curtea mamei! M-am aruncat pe burtă și ca în filmele de război văzute de mine „cu școala” în anii 56-58, m-am târât – umăr-cot-coapsă-genunchi-călcâi, până am ajuns aproape de intrarea în bloc. Acolo am privit cerul, deja se înserase și puteam desluși mai bine dacă mai apăreau sau nu „luminițe”. Peste câteva minute sunam la ușa părinților. Mama și nepoata, singure în casă, stăteau pe întuneric. Televizorul mergea. Dinspre parc, deși geamul era închis, venea un persistent miros de praf de pușcă.

1990. Nu am serviciu. Fac copertă, ilustrații, vignete pentru manuale școlare. Dar nu pot să-mi plătesc la timp întreținerea, fiindcă editura face plățile cam la o lună după predarea machetei. Cobor un etaj la salvatoarea noastră, la „tanti Nuți”. Dânsa ne împrumută uneori când suntem cu banii pe sponci. Aflu într-o zi, tot povestind de una, de alta, că tanti Nuți este descendenta lui Samuil Micu Klein. O sun pe mama și-i spun : Dragă, am o veste minunată, sunt vecină, nu doar cu un veteran de la paș’pa, dar și cu o doamnă din neamul marelui Samuil Micu Klein! Sunt vecină Școala Ardeleană, auzi? Mama, obișnuită cu stările mele de entuziasm dar și ea sensibilă la Cultura Neamului, îmi zice: Bine, atunci nu uita că ești nepoată de Memorandist și vecină cu o urmașă a marelui iluminist român Samuil Micu.

2001. Ora șase dimineața. Coadă la vize. Aflu că sunt veniți unii oameni să-și țină rând încă din zori, de la ora patru. Intru la interviu pe la ora opt și jumătate. Ies de la Consulat și intru la Mc Donald să beau o cafea. La doi pași era odinioară terasa Grădinița unde tata, specialist în gafe când era vorba de nume, prin 1964, așezându-se întâmplător la o masă cu actorul Dan Nuțu nu pregeta să-i spună „ce onorat sunt să vă cunosc domnule Ștefan Iordache”. Admirându-i mult pe ambii actori, ani de-a rândul a avut mustrări de conștiință când își amintea acel moment.

2019. Otopeni Plecări. Trag după mine valizuța de care am agățat și rucsacul. Am înghesuit acolo jerseul, tableta, telefonul, iar în valiză am laptopul, haina de iarnă și cizmele. Cu astea, sus în cabină, mă simt în siguranță. Cu o zi înaintea plecării mi-a murit computerul. Atât i-a fost dat să trăiască – zece ani. Numai că la computere echivalentul vârstei lor e cu cea a oamenilor nu e ca la căței. Un computer de zece ani e pentru unii matusalemic, pentru alții „destul de bătrân”, iar pentru experți un fel de ciudățenie. „Bine că te-a ținut atâta” m-a consolat un prieten când am început să mă miorlăi că „AMD Athlon” m-a lasat „văduvă”. Despre a-me-de Athlon crezusem că poate e vreo rudă de-a lui Tutankamon. Că la o adică va supraviețui fie și ca mumie, dar nu mă va părăsi niciodată. Ei uite că s-a săturat să-mi toarcă și să-mi proceseze fișiere, fix după zece ani împliniți. Dar nu oricând și nu oricum, ci exact la data când trebuia să scanez, printez, semnez, expediez niște „docomente”. Și nu mi-a zis „pa, te las, descurcă-te”, ci a preferat să moară subit „în momentul culminant”. Când totul era pregătit și când mă bucuram că voi rezolva online ceea ce în realitate ar fi necesitat drumuri, taxiuri, cozi la ghișee și nervi suplimentari – hopa – Amede (cu accent pe ultimul e), m-a lăsat cu ochii „dans le soleil”. Va trebui să mă descurc cu un laptop al cărui program de operare selectează ce vrea el, nu ce vreau eu. Simt pierderea lui Amede ca pe una foarte grea, atât pot sa spun. Acum el e acasă mort, dar nu cu desăvârșire, fiindcă ceva îmi spune că nu ar fi chiar imposibil să-l resuscitez și să-i adaug un an-doi de viață. Dar despre această „șansă” doar un expert poate vorbi. Eu nefiind expert, fiind doar „o buni” în drum spre nepoțel, mă plimb pe coridorul aeroportului așteptând să treacă cele patruzeci și cinci de minute rămase până la decolare. La câțiva pași de mine, o femeie tânără fără bagaj, doar cu o geantă mică de umăr și cu o sticluță cu apă la piept, intră în ciocolateria de pe partea dreaptă a coridorului-bazar al aeroportului. Ciocolateria e plină de tot soiul de bomboane, table de ciocolată, cutii și cutiuțe. Femeia se apleacă încet în fața fiecărui produs etalat, îl soarbe cu privirea, duce la gură sticluța cu apă și înghite cu nesaț câte o sorbitură. Face asta cu mici pauze. Privește alte și alte bomboane, mai trage o dușcă de apă. Cât a stat acolo, în ciocolaterie, a biruit toată apa din sticluța pe care o ținea strâns la piept. Am vizionat această scenă de la măsuța mea din Viennoiseria coridorului-bazar unde, în cele din urmă, m-am așezat să-mi domolesc cu o cafea nu tocmai amară, jalea gândului la Amede cel rămas acasă oarecum morticel, sau poate (asta e!), definitiv-sfârșit. În avion, după vreo jumătate de oră, făceam „ca toate alea”, pentru că mă durea rău spatele. Mă ridicam și „executam” întinderi de coloană, aplecări și răsuciri de trunchi spre uimirea generală. Ce mobilitate are bătrânica aia, șopteau unii dându-și coate, oprindu-se din jucat „șarpele” sau renunțând o clipă să-și privească recentele selfiuri. În cele din urmă, undeva deasupra orașului Brno, m-au mai lăsat durerile. Lângă mine, un domn refuzând să mănânce paste fierte cu unt și smântână oferite de Tarom, a început să ronțăie dintr-o pungă “medium”, cartofi prăjiți, cumpărați la sol. Pastele fierte, instalate în galbene cutioare fierbinți, erau distribuite dimpreună cu șervețel, tacâm negru (!) din plastic, și pliculețe cu sare și piper. Puțin înainte de Amsterdam am ațipit citind din scrierile lui Joe Hyams despre Artele Marțiale. Zicea cam așa domnul Joe citând o zicătură a samurailor din vechime: „Omul furios se va învinge singur atât în luptă cât și în viață”. Cum nu eram furioasă pe nimeni, am adormit și m-am trezit deasupra Canalului Mânecii. Puțin buimacă mă gândeam – dă Doamne să avem loc de aterizare și să nu ne rotim minute-n șir deasupra aeroportului, hălăduind aiurea printre nori, cum uneori se întâmplă dacă ajungem fie prea devreme, fie cu ceva întârziere față de orarul de zbor stabilit. Nu ne-am rotit și am aterizat cu nonșalanță ca și când nici n-ar fi trecut aproape trei ceasuri de zbor. Apoi am ajuns (chipurile) într-unul din aeroporturile Angliei, deși, după foiala multicoloră a ființelor în blugi colorați, decolorați, rupți în genunchi sau sfâșiați aleatoriu, dar și a multora înveșmântați ca-n „o mie și una de nopți”, tot așa de bine aș fi putut să cred că am aterizat oriunde pe lume, mai puțin in Anglia aia pe care o știam eu din filme. Ei bine, să nu uităm că „omenirea a evoluat” și a decis că treaba asta cu „specificul” unei țări nu prea își mai are rostul. Și da, omenirea a mai făcut un pas spre „schimbare” fiindcă nu, nu mai suntem în anii șaizeci când specificul englez era ușor de observat. De observat în „realitatea imediată”, nu doar în filmele gen Forsyte Saga sau concertele Beatles. De văzut „în timp real”, nu doar în BlowUp, ci chiar pe străzile Londrei, unde domni cu umbrele urcau sau coborau în grabă din celebrele autobuze roșii supraetajate, îmbrăcați exact ca-n serialele cu Roger Moore sau Diana Rigg.

Bagajele își fac apariția, unele după altele pe una din rotativele de la terminalul 4, iar cei adunați în așteptarea valizelor avem cu toții aerul că privim cum se învârtesc la un loc fragmente din viața noastră.
Anii 55-60 se pleca la studii la Kiev așa cum azi se pleacă la studii la Cambridge sau Göteborg.


https://tvtropes.org/pmwiki/pmwiki.php/Series/TheAvengers1960s?from=Series.TheAvengers
https://www.classicfilmtvcafe.com/2015/05/dvd-spotlight-roger-moore-as-saint.html?m=1

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Arhiva afectivă. Amintiri vechi și recente despre mutări și călătorii”

  • …vad ca insisti.
    deci sint chiar suparat. bine, e ca si cum n-as fi, dar sa retinem esenta: sint! :))))

    n-am scos-o la cap, cu tine, cu arhiva afectiva, vad.
    iar acu…uite ca iar ai gresit! :)))

    cum sa fie, domne, amintirile, vechi si recente?!
    pai ce, tu ti-ai amintit…amintirile de mai sus, acu’ un an, sau 10? :)), nu, tu ti le-ai amintit cam in acelasi timp, adica in timp ce scriai, creca,
    asa ca toate amintirile sint proaspete, ceea ce le diferentiaza e perioada la care se refera, care, in cazul tau, pare sa fie faina oricare ar fi ea,
    pentru ca, pina la urma, cei care fac diferenta sint…ochii care privesc, nu-i asa?:))))), prin urmare…chiar nu ma pot stapani!, …doamne ce ochi frumosi ai!:)))))))

    asa zic si eu, omenirea a mai facut un pas spre “schimbare”, dar ‘a fi om’, adica a fi inima’, e o stare atemporala care se poarta imbracata la moda, nu zic, dar intotdeauna…pe stilul clasic:)

    ‘a fi om’ e…magia care anuleaza timpul din ecuatia de miscare a oricarui om, suprapunind om peste om peste om…, adica inima peste inima peste inima, adica zambet peste zambet peste zambet…
    pesemne ca asa se naste imbrtisarea, nu ca o acumulare, ci ca o daruire.

    imbratisarea e atemporala? 🙂 io asa cred! 🙂
    pentru ca ‘amintirile vechi si recente’, viitoare, hranesc acelasi zambet, al inimii. or ăsta e vesnic.

    • ”cum sa fie, domne, amintirile, vechi si recente?!
      pai ce, tu ti-ai amintit…amintirile de mai sus, acu’ un an, sau 10? :)), nu, tu ti le-ai amintit cam in acelasi timp, adica in timp ce scriai, ..”
      ……
      Am avut dintotdeauna tendința/dorința – în copilărie mai ales – să iau cu mine, oricât de departe aș fi plecat în timp/spațiu, nu doar secvențe importante de viață, dar mai ales momente aparent banale ascunzând înțelesuri. Se întâmplă să-mi amintesc sclipirea de-o secundă a unei ferestre care se închide reflectând soarele. Pentru mine e important să știu cu exactitate cum și de ce ”am arhivat” acea clipă. Așa, și nu numai așa, funcționează ”arhiva afectivă”.

      • aaa, …pai bine ca mi ai zis!:)), acu’ pricep ce inseamna ‘arhiva afectiva’, e un alfabet complex, deci pe masura ta, care croseteaza un limbaj complex, deci pe masura mea:)))), care de fapt e povestea Cuvantului:)

        tu, tesind intelesurile momentelor aparent banale, te ai indreptat spre deslusirea intelesurilor pe care chiar Cuvantul le poarta, in fapt a Intelesului.

        caz in care definitia ‘arhivei afective’ se modifica astfel: arhiva afectiva e un proces daruitor, nicicum unul al acumularii, prin care se ajunge de la minte la inima pe acelasi traseu pe care Zer0 ajunge de la Nimicul ce pare a fi, la Totul care E!

        vaaai!, dar ce complexa esti!:)))
        …vrei sa fim prieteni?:)))))))))))