Arhiva afectivă. Aplicația meteo și Marele Manitou

2019. Învățăturile primite de la vechii samurai, în timpul zborului Tarom OTP-LHR, mi-au fost abia azi de mare utilitate, deoarece așa cum am spus, am ațipit în timpul primei lor lecturi, puțin înaintea trecerii peste Amsterdam. E ora șase dimineața, pornesc prepararea micului dejun pentru „viitorul astronaut”, care încă respiră domol visând fragmente din „povestea fluturelui vorbăreț” inventată de buni aseară. Afară e plăcut, aerul unei zile de toamnă blândă inundă bucătăria. Îmi beau liniștită ceaiul în cele câteva minute libere până la trezirea școlarului nostru. Mai adaug o feliuță de lămâie și apoi, mestecându-i coaja, caut în aplicația „meteo” starea de azi. Aflu că pe la opt sau nouă, în această dimineață, se pornește ploaia. Timpul zboară. Și zboară cu o viteză de neimaginat direct proporțională cu neîndemânarea mea în înnodarea corectă a cravatei. Buni, las-o așa cum ai legat-o, că tot nu e bine. Ne echipăm, verificăm încă odată – geanta de școală, sacul de sport, umbrela, cheile de la casă, cardul de autobuz, gata! Cheamă liftul, copile! Până la parter, „scumpul lui buni” zâmbește oglinzii din lift în fel și chip, iar la ieșire lansează un „bye” ușilor ce se închid în urma noastră.


Picură. Ajungem in stație. Picăturile se întețesc, apoi, după nici două minute, începe răpăiala. Deschid aplicația cu orarul autobuzelor din zona noastră. Toți cei din stație caută pe mobile de zor, ca și mine, dornici să afle cat mai au de așteptat. Încep discuțiile: iPhone-ul meu arată cinci minute până la sosirea mașinii. Ba nu! La mine afișează că tocmai a plecat din stația asta! Un altul cu gluga lăsată pe ceafă și cu părul leoarcă, lipit de frunte, dă din mână a pagubă și se îndepărtează mergând cu pași rari prin perdeaua de apă. Pe carosabil, trece ca vijelia pe lângă noi un domn elegant, pe bicicletă, lucind de ploaie, având pe cap o cască aerodinamică neagră cu dungi albe. Zgribuliți, observăm cum curg unul după altul autobuze care nu ne sunt utile. Jumătate din „grupul așteptătorilor” hotărăște mutarea în stația de după colțul străzii, unde ar mai putea sa apară autobuzul acela care vine la fiecare 15 sau 20 de minute. Porțile școlii se închid la 08:45. Mai avem la dispoziție douăzeci de minute si trebuie să decidem: luăm un taxi sau pornim pe jos. A doua variantă ne-ar transforma în jalnice murături abonate la guturai de durată. Până la urmă, prin perdeaua deasă a ploii vedem farurile unui “cab”. Unde să vă duc ? întreabă șoferul. Îi arăt harta cu numele străzii scris mare, vizibil. Nu știu unde vine asta, zice. Trebuie să mă ghidați. Urcăm în mașină cu șiroaie cu tot. Nepotul, în picioare, începe să-l ghideze pe șofer – aici la dreapta, apoi stânga, la semafor stânga, ocoliți parcul, apoi dreapta. Ajungem în dreptul școlii cu un minut înaintea închiderii porților. Ne pupăm de rămas bun. Îl urmăresc cum traversează curtea învârtind umbrela, apoi după ce dispare în coridorul școlii, o iau din loc, înapoi, spre casă. Am de traversat un parc mare cât două Cișmigiuri laolaltă. Deși aleile parcului sunt pietruite, apa mustește de peste tot, iar de sus cade ca din găleată. Am dat drumul taxiului,  fiindcă „folosirea lui e de forță majoră”, atât. Ajung în stația din apropierea zonei școlii. Afișajul luminos al mașinilor ce urmează să sosească listează vreo patru autobuze, nici unul al meu. În fine, apare pe afișaj 391 care va sosi in 5 minute. Camioane mari, microbuze, mașini diverse trec având parcă o viteză aparte, ca într-un vis cu ploi veșnice. Întregul trafic are ceva de entitate șerpuitoare, somnolentă, sub ropotul monoton al ploii. Simt cum maioul, cămașa, jacheta și impermeabilul sunt una, și toate lipite de spinarea mea. În ghete apa plescăie la fiecare pas al meu. La ce oare a folosit umbrela? „ mă întreb. Mă plimb tacticos intrând și ieșind din zona de refugiu a stației. Îmbrăcată cu o jacheta albă, subțire, din tricot cu glugă, care jachetă fiind îmbibată de apă lasă să transpară culoarea pielii, o făptură măslinie „pakistanează” cu voce tare ceva de una singură. Are în ureche o cască (tot albă), wireless. Turuie de zor ceva care trebuie să convingă și nu izbutește. Se simte asta după mulțimea grimaselor ce însoțesc monologul. Pe fundalul acestui tricotaj sonor, cu mișcări aproape coregrafice se apropie de refugiu un fel de pasăre mare, neagră, cu aripile lăsate. Nu i se vede decât fruntea. Apoi, căutând sub falduri ceva, scoate la iveală un telefon si începe să se lanseze în păsăreasca ei. Treptat, se adună în stație cam un sfert și ceva din personajele poveștii „Femeia necredincioasă și cadiul înțelept”. Caut cu privirea vreun James Bond în costum și cu umbrelă. Zadarnic. Un adevărat James Bond nici măcar în filme nu așteaptă în stație.

Totuși, din compasiune hollywoodiană, Sean Connery iese o clipă din cadru și-mi spune cu accent scoțian: Iată-l pe 391! A „șoșit”! Urc în grabă și căutând cu privirea un loc liber îmi zic : au avut dreptate vechii samurai – nu e bine să fii furios. Dar Marele Manitou (cel puțin azi) nu i-a auzit pe samurai și a trimis spre noi o ploaie de ținut minte.


2018. Regatul Unit. O stradă oarecare. Scenografi anonimi, autori ai unor fațade minuțios compuse, cei ce locuiesc în aceste mici clădiri sunt oameni obișnuiți. Pentru ei, casa înfățișează trăsăturile comune existente în familie. I-am văzut în toamna asta renovând, restaurând, grădinărind, fiecare cu șorțuri de zugrav, cu săpăligi, cu pensule, cu scule de reparat garduri sau porți. Nu trebuie să arate prea nou totul, puțină patină nu strică, își ziceau unul altuia doi soți în timp ce schimbau culoarea unui postament pentru plante. În general foarte discreți, dar întotdeauna amabili, oamenii care locuiesc pe această stradă au suflete de artiști. Poate să pară tendință retro, sau cumva livrescă preferința lor pentru acest gen de prezentare a casei. Da, așa este, despre gusturi nu se discută, însă această căutare a echilibrului formelor, aceste plăcute însoțiri între vegetație și piatră, transformă tradiționala cărămidă și trandafirul cățărător în minunate detalii amintind ilustrațiile din cartea lui Lewis Caroll, Alice in țara minunilor. Așa cum la noi în orașe ca Sighișoara, Sibiu, Mediaș, Cluj, Timișoara, Iași, se mai păstrează pe străzi întregi fragmente ale civilizației secolelor trecute, tot așa în Anglia există pasionați ai conservării mărturiilor stilistice din perioada elisabetană, victoriană, edwardiană. Într-una din case zăresc prin fereastra slab luminată un portret, un desen. Este așezat pe un mic șevalet lângă un fotoliu, în semiobscuritatea unei odăi pline de cărți. Văzut din stradă acest detaliu mă duce cu gândul la o pagină de Oscar Wilde.


Martie 2020, Heathrow, Terminalul 5. Aproape gol. Pasageri răzleți. Unii (puțini) cu măști, alții fără. Aștept să intru în labirintul barierelor cu direcționare sugerat/impusă. La coadă, un tânăr de lângă mine, plictisit de lentoarea trecerii timpului (explicabil, are doar vreo nouăsprezece ani), mă întreabă cu accent British BBC „pentru ce porți mască”? Ca să mă protejez, răspund. Dar el: Eu știam că doar dacă ești bolnav trebuie să porți mască. Eu: Ei, asta o fi fost pe vremuri, acum altele sunt dispozițiile. În avion, vreo douăzeci de persoane. Stewardesele, toate fără mască, eu, cu. Pornim. E soare. Imagini limpezi până în depărtare. Orașe, sate, câmpii, dealuri, păduri se văd bine toate. Mai intrăm în niscaiva nori, mai traversăm câte o zonă de turbulență și apoi iarăși auzim torsul constant al motoarelor. Văd pe fereastră piscuri înzăpezite și parcă le recunosc. Ei cum? Atât de repede? Merg spre capătul avionului unde însoțitoarele de bord stau de vorbă. Aveți nevoie de ceva? Am. Aș dori să știu dacă ce vedem pe hublouri sunt munții Tatra ? O tânăra stewardesa zâmbitoare și foarte amabilă se adresează prin microfon celor din cockpit*. Apoi zâmbind ca și când mi-ar înmâna premiul (încă neinventat) al pasagerului, îmi spune: Sunteți grozavă, pilotul a confirmat sunt munții Tatra și a spus să vă felicit. Deh.. Au englezii știința relațiilor cu publicul, chiar și în aer nu doar la sol, pe continent.

Martie 2020. Otopeni. Nu ne spune nimeni bun venit, asta e, suntem acasă. Primim formulare prin care ne obligăm să stăm în izolare. Drumul spre casă pare drumul spre colivie și nu spre spațiul familiar din care pleci și revii când dorești după diverse drumuri, călătorii. Imaginația unora sapă tranșee, alții visează evadări din Alcatraz, alții se îngrozesc dacă strănută, alții dacă nu strănută și tot așa. Deodată îmi vin în minte titluri ca : „O stafie umblă prin Europa” sau „Moartea vine pe bandă de magnetofon”. Asta este. N-am găsit altă rimă…


*cabina piloților

https://www.qminder.com/queue-barries-good-bad/
https://fineartamerica.com/featured/red-london-bus-andrew-michael.html
https://www.magazinul-de-carte.ro/literatura-germana/80082-o-stafie-umbla-prin-europa-voliii.html
https://www.magazinul-de-carte.ro/carti-politiste/78705-moartea-vine-pe-banda-de-magnetofon-1966.html

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii