Arhiva afectivă. Atlasul de pe vremuri – un fel de Google în sens restrâns

11/07/2020 | ✎ Sabina Ivașcu

Arhiva mea afectivă este alcătuită din secvențe. Acum îmi dau seama, că nu întâmplător am început acest desfășurător al amintirilor, cu neașteptata călătorie din anii studenției. Aveam 21 de ani când un straniu complex de împrejurări a condus la prima mea ieșire din țară. Pe vremea aceea cuvinte precum: „deplasare”, „vizită”, „plecare”, „drum”, „fugă”, „trimis”, aveau semnificații precise. Nimeni nu îndrăznea să folosească acești termeni doar în sensul lor strict. Trăiam în plină perioadă de „cunoaștere temeinică” a tuturor responsabilităților, iar încercarea de a descoperi în viața de zi cu zi adevăratele semnificații ale cuvintelor, presupunea o îndrăzneală aproape inacceptabilă și aspru amendată. Da, acum înțeleg, după aproape 50 de ani, că nu întâmplător am nimerit prin acel minuscul vârtej al coincidențelor în dreptul ferestrei dintr-un hotel aflat pe faleza Mării Nordului. Din acel moment, noianul suprapunerilor nu s-a oprit, semnalând-mi neîncetat adevărul despre realități în general și nu doar despre o singură realitate. Generația noastră, a celor născuți în anii foarte apropiați capitolelor de final, dar și de filă nouă a istoriei lumii, avea toate motivele sa gândească în spiritul noilor percepții. Așadar, creșteam „odată cu țara”, mâncam pâine unsă cu magiun, dar și cu sloganuri, doar de noi depinzând cum să ocolim feliile pe care colcăiau muștele propagandei sau fluturii dezinformării. Și veți crede sau nu, după îndelungi antrenamente, reușeam sa ne hrănim cu discernământ, fără sa pățim vreo indigestie. Dar să revin la prima mea călătorie dincolo de Curtici. În afara faptului că în clasele primare învățasem nu doar de acasă, dar și de la „gazeta de perete”, sensul cuvintelor „așa da, așa nu”, ocazii să compar oameni, întâmplări, locuri, nu prea avusesem. Aveam, însă, în afara educatorilor oficiali – familie, școală, societate, un antrenor subtil al simțurilor și capacității noastre de înțelegere: atlasul geografic însoțit de globul pământesc, ambele făcând parte din inventarul oricărui școlar trăitor (pe vremea aceea) în RPR.* Iar alături de atlas, care era un fel de Google în sens restrâns, aveam la dispoziție o mulțime de surse care ne ajutau să vedem lumea „la zi”, în ansamblul ei, fără prea mare dificultate. Literatura română și universală, muzica, artele, teatrul, cinematograful, practicile de vară, taberele, excursiile, povestirile vârstnicilor, toate reprezentau un prețios bagaj documentar ce ne întâmpina fără opreliști la tot pasul. Sigur, veți spune – dar cenzura, ai uitat cenzura? Nu, nu am uitat-o. Cu timpul devenise un fel de „pietricică în pantof” de care unii știau să se debaraseze cu artă, alții nu. Și cu cât era mai interzisă o sursă, cu atât mai repede și cu orice risc ajungeam la ea. Prețul plătit era deseori scump, peste așteptări, este adevărat. Dar după o vreme, după anii 60, setea de informație incluzând interdicția, nu mai reprezenta un pericol, ci doar un simplu hobby.

Așadar la 21 de ani, în 1972, aveam să trăiesc cinci zile în Belgia, tărâm care pentru mine, ca studentă la Arte, era al pictorilor flamanzi, țară ce urma să devină peste 40 de ani locul râvnit al multor absolvenți de ASE, sau Drept, Belgia fiind gazda majorității instituțiilor importante ale Uniunii Europene. RSR din care eu plecasem atunci pentru mai puțin de o săptămână nu era privită în exterior nici cu suspiciune, nici cu dispreț, dar nici cu condescendență. Nu se știau prea multe despre noi nici atunci cum nu se știe suficient nici acum. Existau unii, care, la un fel de ordin lansat în 47 și apoi rătăcit și învechit, duceau peste tot un tablou desuet al țării nenorocite, „încălecate de noul regim”, alții dimpotrivă purtau la piept un fel de poză 4 pe 4 cu țara bine hrănită, dar zâmbind strâmb. Mai apăreau îndrăzneți care exportau câte un gros-foto (făcut sul) cu țara în chip de ființă genială, entuziastă și cooperantă care dintotdeauna a știut sa țină pasul cu restul lumii, chiar dacă lumii puțin ii păsa de chestia asta.

Când, în după amiaza dinaintea plecării spre București, familia Tytgat m-a dus în Piața Mare, în celebra Grand Place din Bruxelles, să-mi arate casele și drapelele breslelor, nu bănuiam că acest spațiu urma, în 1968, sa fie inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Acel drum al revenirii în țară are astăzi un farmec și un parfum aparte. Trenul în care mă aflam traversa nu doar câmpii și așezări flamande, germane, austriece, maghiare, românești. Acel tren parcurgea traseul unui timp ce astăzi pare de neînțeles. Un timp despre care cei născuți în 63, în 89 sau în 2000 își dau cu părerea, fără să-l fi trăit nici măcar o secundă. Se scriu cărți, se dau interviuri, despre întâmplări netrăite, moderatori împătimiți de adrenalina zborului spre adâncimile abisale ale negurii „regimului de tristă amintire”, scormonesc rugina în câte o gamelă adusă de vreun veteran dar au grijă să-l întrerupă când invitatul pomenește de vuietul escadrilelor bombardând Bucureștiul, bombardând Gara de Nord. Suprapuneri, supraimprimări, ce să fac, așa funcționează arhiva afectivă. Îmi revin în minte dalele curate din gresie gălbuie ale Gării de Nord pe care sa auzeau sutele de pași, ale celor ce coborau din trenuri, zgomotul sacadat al cărucioarelor de bagaje, chioșcurile cu răcoritoare, țâșnitoarele potolind setea copiilor, privirea visătoare a unei fete „citind” în zațul unei cești de cafea pe terasa restaurantului gării, biroul de obiecte pierdute, holul mare, ceasul suspendat, ieșirea, și iată Bucureștiul cu strada lui din piatră cubică în care aștept pe trotuar să vină troleibuzul 93 care mă duce aproape de casă.
În „împărăția gării” glasul nazal al dispecerei declanșează forfota și grăbirea pașilor pe peron. „Trenul de persoane opt mii doi, pleacă din stație la linia a doua. Persoanele care conduc pe călători la tren, sunt rugate sa coboare din vagoane.”

*RPR 30 decembrie 1947
RSR 21 august 1965
ROMÂNIA decembrie 1989

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii