Arhiva Afectivă. „Bănuind cum ar fi putut fi ceea ce a fost”, de 2021 de ani tot spune

În Cartea a XX-a din lucrarea sa, „Antichităţi iudaice”, Josephus Flavius, istoric din secolul I, a scris despre moartea lui Iacov, „fratele lui Isus, denumit Hristos“ (Antichităţi iudaice, vol. II, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, pag. 571). Mulţi erudiţi sunt de acord că acest pasaj a fost scris de Josephus. Totuşi, unii pun la îndoială autenticitatea unui alt pasaj din aceeaşi lucrare în care este menţionat Isus.

Iată ce citim în acest fragment, numit şi Testimonium Flavianum (Mărturia lui Flavius): „În vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos[ul]. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul” (Antichităţi iudaice, vol. II, pag. 446).

Dmitri Sergheevici Merejkovski s-a născut la 2 august 1866, la Saint Petersburg.
Decedat la Paris, la 9 decembrie 1941, este înmormântat în cimitirul rusesc Sainte-Geneviève-des-Bois. Poet, romancier, critic și gânditor rus, a jucat un rol important în renașterea intereselor religios-filozofice în rândul inteligenței ruse.

Merejkovski a salutat cu entuziasm prima fază a Revoluției Ruse din 1917, dar a văzut ridicarea bolșevicilor la putere, după cea de-a doua fază a acesteia, ca o catastrofă pentru Rusia.

A emigrat în 1920. După o scurtă ședere în Polonia, s-a mutat la Paris, unde a locuit până la moarte. Lucrările sale ulterioare includ romanele Rozhdenie bogov (1925; „Nașterea zeilor”) și Messiya (1928; „Mesia”), precum și studii biografice despre Napoleon, Dante, Iisus Hristos și sfinții romano-catolici.

În timpul vieții, autoritatea lui Merezhkovsky în rândul emigranților ruși a fost grozavă. Lucrările sale au început să fie publicate din nou în Rusia abia la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, pe măsură ce Uniunea Sovietică a început să se prăbușească.

În 1893, Merejkovski a publicat celebrul manifest al simbolismului rus: „Despre cauzele decadenței și noile tendințe din literatura rusă contemporană”, în care a protestat violent împotriva realismului anilor 1860. În 1909, referindu-se la Ortodoxie și la elita intelectuală rusă, Merejkovski scrie o scrisoare deschisă către Nikolai Berdeaev:

„Ortodoxia este chiar sufletul monarhiei ruse, iar monarhia este carcasa ortodoxiei. Printre lucrurile pe care ambele le consideră sacre se numără represiunile politice, Uniunea (ultra-naționalistă) a poporului rus, pedeapsa cu moartea și amestecul în afacerile internaționale ale altor țări. Cum ne putem încredința rugăciunilor celor ale căror acțiuni le considerăm fără Dumnezeu și demonice?”

Evitat atât de foști aliați, cât și de conservatori, Merejkovski a fost urât de Biserică: episcopul Saratov Dolganov a cerut chiar excomunicarea sa după publicarea cărții „Rusia bolnavă”, în 1910.
A fost nominalizat pentru Premiul Nobel, de-a lungul vieții, de nouă ori.

Ce scrie Merejkovski în „Evanghelia necunoscută”, comparând textele lui Marcu, Matei, cu textul lui Luca:
În general, Luca este cel mai clasicist, cel mai elen dintre toți Evangheliștii. Încetinește parcă mișcările prea repezi ale lui Marcu ajutându-se de tămâia solemnă a vechilor slujbe religioase. Orbul din Ierihon nu-și mai aruncă dintr-o mișcare haina de pe el și nu sare ca să se apropie de Isus. Însuși Iisus, în Ghetsimani, nu mai „cade cu fața la pământ”, ci doar „îngenunchează”. Ostași romanii nu-L mai scuipă în față (ce ar fi spus Teofil?) și nu-L mai biciuiesc. Fuga ucenicilor este trecută sub tăcere (ce-ar zice Biserica?). Și, se pare, Luca și-ar fi tăiat mai degrabă mâna decât să scrie ca Marcu, despre Fiul Lui Dumnezeu: „Și-a ieșit din minți… Nu e-n toate mințile”.

Duritățile sunt atenuate, asperitățile netezite, parcă ar unge totul cu un vechi balsam elen și cu mir nou, bisericesc. Pe timpul lui Homer, înainte de a-l țese, inul era înmuiat în balsam pentru ca faldurile veșmintelor să fie mai moi și mai netede. La Luca ceva ne amintește de acest „in lucind de balsam”. El însuși nu mai aude și nu mai vede, ci își amintește doar ceea ce alții au văzut și au auzit sau pur și simplu bănuiește cum ar fi putut fi ceea ce a fost. Undeva, între Marcu și Luca, îl pierdem din vedere pe Iisus Omul, ne despărțim de El pentru totdeauna sau pentru foarte mult timp, până la a doua Venire; încetăm a-l mai cunoaște „după trup”.

A treia Evanghelie este cea mai mare „carte” dintre cele trei Sinoptice, cea mai scrisă și mai puțin „spusă”, cea mai puțin rostită de „glasul viu și nesecat”.
Se spune că imaginea vizuală a ucigașului se întipărește uneori pe retina moartă a celui ucis.
Oare puterea urii e mai mare decât puterea iubirii? Imaginea vizuală a celui iubit oare nu se întipărește uneori pe retina moartă a celui ce iubește?
Se pare că imaginea lui Iisus Omul – „cum este El” – încă mai arde pe retina lui Marcu-Petru încă e vie pe retina moartă, dar de pe retina lui Luca s-a stins deja.

Așa e în multe privințe, dar nu în toate. Și în casa luminoasă a lui Luca există o fereastră întunecată – o sursă pre-sinoptică, aceeași ca la Matei, și de asemenea o sursă proprie (Sonderquelle). Însă, chiar dacă o găsește într-o memorie străină, în tradiție, aceasta s-a datorat, desigur, faptului că a găsit-o mai înainte în propria sa inimă.

Luca știe despre Iisus câteva lucruri necunoscute celorlalți Evangheliști, celorlalți oameni. Și, fără să fi auzit- aude și vede fără să fi văzut. „Fericiți cei ce n-au văzut”- aceste cuvinte pot fi spuse și despre el. Numai el știe de ce Domnul nu spune: „Fericiți cei săraci cu duhul”, ci pur și simplu: „Fericiți cei săraci”, și de ce „va coborî pe cei puternici de pe tronuri și va înălța pe cei smeriți, pe cei flămânzi îi va umple de bunătăți și pe cei bogați îi va scoate afară deșerți.”(1.52-53). Știe ce nu se știa pe atunci, dar nici acum, se pare, nu știe nimeni: de ce îi este mai dragă păstorului oaia rătăcită decât celelalte nouăzeci și nouă și de ce cerurile se bucură mai mult de un păcătos care se căiește decât de nouăzeci și nouă de drepți; și de ce tatăl înjunghie vițelul pentru fiul rătăcitor; și de ce femeia desfrânată pregătește trupul Domnului pentru îngropăciune și de ce tot ea îl vede înaintea celorlalți după Înviere; și de ce primul dintre oameni care va ajunge cu El în rai este un tâlhar.

Ciudată este iubirea lui Luca pentru „persoanele decăzute și oropsite” – se miră unul dintre critici, ca și cum însuși Iisus nu ar fi avut o iubire la fel de ciudată. Cel mai bine l-a înțeles Dante: „scriba mansuetudini Christi”, scribul bunătății lui Hristos, Luca. Lumea se va clădi pe iertare. Mundus per grațiam aedificabitur. Acest uimitor agraphon autentic pare să provină direct de la Luca, din gura Domnului.

Ce se spune despre teoria lui Michael Paulkovici:
Cu toată pandemia aceasta, și cu ocazia sărbătorilor Pascale din acest an am văzut destul de multe atacuri la adresa lui Isus Hristos ca personaj istoric. Veridicitatea actului Învierii nici nu a constituit principalul cap de acuzare, lucru oarecum de înțeles având în vedere că acesta este mai degrabă destinat credincioșilor. Însă, un element important este atacarea istoricității lui Iisus, în special lipsa mărturiilor extra testamentare. Un nume citat pe care l-am întâlnit în noaptea Învierii a fost cel al lui Michael Paulkovici (autorul cărții No Meek Messiah, 2013), un ateu și așa-numit „raționalist”. Doar că acest autor (care influențează grămezi de cititori) dovedește o lipsă totală de perspicacitate în cercetările pe care le face. O fi doar incompetența sau rea-voință la mijloc? El spune că nu există nicio mențiune referitoare la Iisus la peste 120 de autori, inclusiv la bine-cunoscutul Flavius Josephus. Am fost șocat de această afirmație întrucât, deși nu era un aderent la noul curent, numit mai târziu creștinism, numele istoricului este destul de cunoscut în cercurile evanghelice. Dar iată ce spune Flavius Josephus în Antiquities 20.9.1 – „Festus a adunat sanhedrinul si l-a adus în fața lui pe Iacov, fratele lui Isus, numit și Mesia”. Ceea ce este remarcabil este faptul că îl menționează pe Isus împreună cu funcția Sa de Mesia. Iată deci o dovada clară a istoricității lui Isus.

Ce spune Bart D. Ehrman:
„Realitatea este că nu avem urme arheologice pentru aproape nimeni care a trăit în timpul şi spaţiul lui Iisus”, a precizat Bart D. Ehrman de la University of North Carolina şi autor al Did Jesus Exist? The Historical Argument for Jesus of Nazareth. „Lipsa dovezilor nu înseamnă că o persoană din acel timp nu a trăit. Înseamnă că ea sau el, la fel ca 99,99% din restul lumii de atunci, nu au lăsat urme în înregistrările arheologice”, a adăugat acesta.

https://www.jw.org/ro/biblioteca/reviste/w20130315/a-scris-josephus-testimonium-flavianum/

https://standpointmag.co.uk/jesus-in-the-eyes-of-josephus-features-jan-10-geza-vermes/

https://dbpedia.org/page/Dmitry_Merezhkovsky

https://soclu.wordpress.com/2020/04/21/isus-si-flavius-josephus/

https://www.descopera.ro/istorie/17894609-pentru-experti-nu-este-niciun-dubiu-ca-iisus-a-existat-dovezile-aduse-de-acestia-din-surse-independente