Arhiva afectivă. Bucătarul francez și cioclopedica română

„Sala de mîncare este gloria casei. D-l Marghiloman ține să mănînce bine și, mai ales, să se știe că mănîncă bine. Drept aceea are bucătar francez, servitori francezi și o droaie de invitați permanenți, cari admiră și mănîncă. Stăpînul casei tronează, insistînd, cu un fel de politețe exagerată, să hrănească bine pe cei mai săraci, pentru reclamă. Tot felul de secretari, cățăluși, telefoniști, gazetari, umblă forfota prin casă, avînd aerul de a conspira. În fond, mai toți așteaptă cu nerăbdare pe d-l Marghiloman, care vine la dejun foarte tîrziu, ceea ce mărește foamea partidului.
În politică, d-sa a început, după cum am spus, cu d-l Carp, pe care l-a făcut imposibil cu legea contra tramvaielor și apoi l-a părăsit, cînd a simțit că-l părăsește regele Carol; de la d-l Carp a trecut la d-l Maiorescu, iar cînd acesta și-a trimis dimisia din străinătate, d-l Marghiloman a fost ales șef al Partidului Conservator”.
(Duiliu Zamfirescu, Al Marghiloman 1915-1917)

In 1972 când, printr-un straniu joc al întâmplării, am zăbovit timp de o săptămână pe țărmul Mării Nordului, am avut prilejul să conversez printre alte personalități venite la recepția oferită participanților de Bienala de Poezie de la Knokke, și cu poetul Pierre Béarn*. Pictorul Médard Tytgat, zgubilitic, și totodată elegant, dar desculț – purta o cămașă de mătase naturală ruginie cu motive exotice înfățișând mari frunze de palmieri – s-a grăbit să facă prezentările: „Pierre, Sabine, voilà deux artistes nées en Roumanie.” De fapt, încă dinainte să facă prezentările, s-a grăbit să mă conducă spre una din măsuțele înalte pe care tronau pahare cu diverse licori, care mai de care așteptând să le fie zdrăngănite cuburile de gheață. Am preferat să le privesc și să constat cu o oarecare satisfacție că atât unele pahare cât și paiele alăturate semănau leit cu cele din barul Katanga de pe Magheru. „Uite, dragă Pierre, zice Médard, ea e Sabine Ivascou, studenta româncă despre care ți-am povestit azi dimineață. Nu vrea în ruptul capului să-și continue studiile la Paris, ai mai auzit așa ceva? În fine, astea-s fasoane adolescentine eu așa cred. Tu ce zici Pierre? Că veni vorba, niciodată nu mi-ai povestit în amănunt cum de te-ai născut la București?” Domnul Béarn duse mâna spre frunte și ciupindu-si ușor sprânceana căruntă făcu să sclipească o clipă butonul de argint al manșetei ivite scurt din mâneca costumului de vară bleumarin închis. Privind apoi spre degetele picioarelor lui Tytgat spuse: „Altă dată dragă Médard îți voi povesti”. Apoi spre mine: „Ascultă, monsieur Tytgat a facut niște minunate picturi pentru compania Sabena, știai? Acum, că am aflat numele tău, mi-a venit în gând asocierea asta Sabena-Sabina, amuzant nu?” Simțeam ca domnul Béarn e oarecum stânjenit și nu înțelegeam motivul. Peste două zile, în holul Cazinoului, aveam să-l întâlnesc din nou pe poetul francez născut la București și aveam să aflu ce anume era umbrit în sufletul lui legat de locul nașterii sale. Se născuse în România, fiindcă mama lui, o tânără franțuzoaică, o copilă de șaisprezece ani, ajunsese la București după ce fusese sedusă la Paris de domnul chef cuisinier aflat în slujba Primului ministru român de atunci, Alexandru Marghiloman. Bucătar de înaltă clasă, domnul Béarn senior nu accepta decât slujbe princiare. Era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât tânăra însărcinată și iată că la 28 mai 1902, cu șaptesprezece zile înaintea nașterii copilului, cei doi se căsătoreau la ambasada Franței din București. După un an întreaga familie avea sa revină la Paris, în strada Tocqueville, arondismentul XVII. În fine, din amintiri reiese ca tatăl era cam brutal, că l-a crescut pe Pierre cu asprime, obligându-l să poarte gulere tari de celuloid, sau să asiste la lupte crâncene între câinii urlând ai cartierului și hoardele de șobolani care alergau care încotro. Într-o seară, sătul de atâta austeritate, tânărul Pierre Béarn și-a abandonat familia fugind pe fereastră, la nici unsprezece ani, vrând să devină liber și să se angajeze pe un vapor. După trei zile avea sa revină acasă, mort de foame și îngrijorat să nu-l prindă jandarmii. Da, uite cum stau eu și înșir aici, după cincizeci de ani, „necazurile de viață” ale băiețelului bucătarului Prim ministrului României din anul 1902! Și hei, nu aștept prea mult și iată – arhiva afectivă aruncă semnale. În clipa în care rememoram frânturi ale întâmplărilor trăite de domnul cu butoni de argint și sprâncene cărunte, gândul mi-a zburat la o ceașcă de cafea aburindă și la domnișoara cu bonetă albă, scrobită, care, înclinată grațios deasupra mesei noastre la cafeneaua Nestor, (dispărută după 1977), îl întreabă pe tata : „Doriți marghiloman mare sau mic?” Departe sunt acum toate, și țărmul Mării Nordului, și poetul francez născut la București și cafeneaua Nestor. Mă gândesc, ce ciudat, cum la unii oameni amintirile arată ca paginile unui Larousse-cu-de-toate ! Și iar îmi vin în minte figuri de doctori: Cehov care de unul singur a ținut la distanță o epidemie, sau tata, medic și el, care a reușit sa ne apere pe noi, familia, de contaminare, în perioada când locuiam la ultimul etaj al sanatoriului TBC din raionul Brad, regiunea Hunedoara. Da, am locuit în același spital unde cu două, trei etaje mai jos erau saloanele celor internați cu diverse afecțiuni pulmonare. Veniți de curând în localitate, nu aveam altă locuință decât cea rezervată medicilor tineri absolvenți, repartizați sa lucreze în sanatoriu. Așadar am locuit cam un an și jumătate acolo. Aveam doar vreo patru ani, dar am învățat repede care sunt traseele permise și care nu în marea clădire a sanatoriului. Erau câteva uși și coridoare interzise, cele care comunicau cu zona unde erau internați pacienții contagioși. Dar nu țin minte, în afară de spălatul temeinic al mâinilor când veneam de la joacă, alte măsuri de prevenție, gen mască sau mănuși, care sa îmi dea motive de îngrijorare sau teamă. Toți copiii salariaților sanatoriului ne jucam destul de aproape de zonele unde, în parc, se plimbau cei ce erau în diverse stadii de vindecare. Îi vedeam de departe pe alei, în halatele lor albastre de molton, făcând semne spre cei de la balcoane, care aveau voie doar la aerisirea pe terasă. Erau și mulți internați cu silicoză, boală profesională a lucrătorilor din subteran. In serile lungi de iarnă răsfoiam o grămadă de cărți vechi cu poze, dar și enciclopedia Larousse când, copil fiind, locuiam în Brad. Ne mutasem de acum în Orașul Nou și mai aveam mult de așteptat până să aflăm că în 1963 vom porni spre București. Tata, văzându-mă în brațe cu acea carte mult prea grea pentru mine, mă întreba glumind: „Nu-i prea mare pentru tine cioclopedica aia?” Privesc acum prin fereastră și îmi vine să-i răspund: „Ba da tată, „cioclopedica asta” care nu e în franceză, ci în română, e cam mare și greu de deslușit. În loc de poze are tabele, grafice și statistici și, uite, la cuprins ce scrie: Teatre, cinematografe, săli de spectacole, cafenele, școli, grădinițe, sunt toate inaccesibile. Tată, „cioclopedica” nu mai este doar o vorbă așa, la bășcălie, este definiția pe care cetățeanul turmentat de veștile macabre auzite zile în șir, abia acum ne-o spune, punând-o într-un nou refren. Iat-o, cum stă însemnată în răbojul răbdării noastre ca un soi de grea partitură a nesfârșitelor lamentări și negre prevestiri. Uite, tată, cum arată noile noastre calendare din care zilele cad ca muștele. Stop, stop, îl aud pe tata ridicând glasul: „Du-te și spală-te pe mâini, pe față, acum! Îmbracă-te și ieși afară la aer!” Mama îl privește cu subînțeles, aprobându-l. Da, aveți dreptate dragi părinți, așa am sa fac. Săru’mâna…

image0

image3

image4

image7

image8

IMG_20200718_051009

*Pierre Béarn a fost un scriitor francez, născut la 15 iunie 1902 in București, din părinți francezi. S-a stins din viață la 27 octombrie 2004 la Paris, la vârsta de 102 ani.