Arhiva Afectivă. Camera de supraveghere

Somnul de după-amiază nu era un obicei în familia lui Remus Miheț decât după vreo masă festivă sau, uneori, vara, dacă arșița era prea mare. Nu era de stat afară pe vipia aia nici măcar sub nucul din grădină. Atunci se retrăgeau în casă și în puțina răcoare din odaia cu obloanele trase, își mai alina fiecare nădușeala cu un picotit de două-trei sferturi de ceas.

Când Vetuța și Rafailă intrară în bucătărie, o liniște ciudată se simțea pretutindeni. Și în liniștea aceea ciudată începură din senin să vorbească în limba satului din vremea Primului Război.
— Oare cum dhe nu-i nhime acas? Undhe-or fi mama șî tata?
— Mai bine dhesfă pachetu’ hăla să văd ce-ai cumpărat tu în tri rathe dhe la „Lunca”.
— Sssst! Taci! Poathe doarme careva!
— Cin’ să doarmă, tu fată, la ceasurile doișpe jumathe zâua?

Rafailă trase un scaun și se așeză lângă masă.
— Filă, nu the athinje dhe pachet, rogu-the!
— N-am io treabă cu pachetu’ teu. Mie m-i gol burduhanu’. Îs cam flămând. Da vorba ta, undhe-s ai noști? Și dhe unde ai avut tu ideea că ei dorm?
— Când aragazu’ îi curat, când șthergariu dhe la Buna îi pă capacul aragazului, când îs uscathe cârpele dhe vase șî prosoapele, cinieva ori nu lucră dhe mult, ori îi plecat dhe-acasă.

Ușa dormitorului nu era închisă. Vetuța își strecură capul prin crăpătura ușii aruncând o privire spre cele două paturi alăturate. De deasupra paturilor Remus și Raveca fardați și sprâncenați în tabloul lor de nuntă priveau veșnicia peretelui opus. Dar odaia era goală.
— Nu-s acasă nicicare. Undhe or fi?
— Chiar așe? Undhe-s?
— Tu ț-ai dat seama, Vetuța, că noi dhe câtheva minuthe vorbim ca-n secolu’ nouășpe?
— Cum adică? se miră nevasta așezând mai spre mijlocul mesei pachetul încă misterios pentru Rafailă.
— Vorbim ca ăi bătrâni. Cu dhe și dhi … Ne-am pornit să vorbim de parcă am fi devenit deodată doi țărani din Salcâmu Mic de-acu’ o sută de ani !
— Da cum vrei să vorbim? Literar? Da di ce? Suntem la școală? Suntem în bucătăria lu’ tata și a lu’ mama care ..
— „ne țân din penzia lor până ne găsâm un rost”. Hai numa hai, știu pe dinafară textu’ ăsta.
— Nu-ți place, dar așe-i, zise Vetuța.

Apoi, devenind solemnă continuă.
— E rău să ne amintim din când în când vorbirea veche de aici din sat?
— N-am spus că ar fi rău, da’… Știi tu cum îi cu vorbele vechi ? Nu sună bine oricum și oriunde.

Samănă cu cântărețele alea care poartă costum popular, poartă păpuci cu toc, îs boite, coafate, și cântă „Dhe thine mi-i tare dor”. Sună șod. Ciudat, am vrut să zâc. Gândește-te cum ar fi fost să vorbim așa la școală, la ora de limba română. Mai ții minte cât se străduia proful de Română să ne învețe să vorbim literar. Ne lămurea — regionalismele sunt bune, dar cu măsură, altfel nu ne vom civiliza niciodată. Și câtă dreptate o avut. Țăranii fără carte au o scuză, spunea, dar voi care învățați și limbi străine și literatură română contemporană …
— Da, mă Filă, îi adevărat. Da numa tu ai terminat liceu’. Eu nu.
— Hai lasă, că nu ne facem conferențiari acuma. Tu când vrei, ești mai deșteaptă ca alea care citesc pe prompter. Dar faci ce faci, și redevii Vetuța, fata cu șapte clase.
— Și tu nu? Tu nu redevii țăran când meri să te-mbraci în șopru? Tu, care ai reușit să fii sânguru’ țăran depresiv din sat!
— Hai, gata! Ce-i în pachetu’ ăsta?
— Ghici !
— După cum arată, ar fi oarece ibric cu coada lungă. Mai bine desfă-l odată.

Vetuța dezlegă cu mișcări încete sforicica ambalajului.
Rafailă văzând ”surpriza” începu să râdă.
— Ca să vezi ! Asta ne lipsea! Cameră de supraveghere!
— Ce-i de râs? Nu râde, că nu știi di ce am luat-o.
— Hai zi!
— Vreau să știe tăte animalele estea vorbitoare că noi le vedem când ele ne spionează. Zeicu, Cheți, Suzi, Esmeralda și care or mai fi, n-or să mai îndrăznească să ne urmărească.
— Tu crezi că-s proaste ?
— Cine?
— Animalele.
— Ce vrei sa spui?
— O să-și deie sama că-i imitație. Că nu-i conectată la nimic.
— Și ce dacă ? Biinee. O s-o pun la poartă, contra hoților.
— Mai bine lasă-l pe Zeicu să ne păzească. Până acum n-o mușcat pe nimenea, dar nici n-o pășit picior străin în curte.

Vetuța împachetă spășită camera imitație.
Apoi trimise un mesaj. Magazionerei, desigur.
Rafailă, înfometat la culme, găsi în cămară un borcan de zacuscă. Nu-l desfăcu. Revenind în bucătărie spuse — Io nu-s vegetarian! Mie să-mi faci acum, da’ chiar acum, on pui fript!