Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Ciné vérité*
București, 1982. Ora șase și jumătate dimineața. Stația de tramvai din intersecția Bd. Leontin Sălăjan cu Bd. Ioan Șulea. E ceață și ger. Farurile tramvaielor, autobuzelor, camioanelor trec la răstimpuri răspândind în beznă scurte lumini lăptoase. Opresc două tramvaie, unul după altul. Nimeni nu coboară, nimeni nu urcă. Tramvaiul 19 încă nu a sosit. Sunt două siluete în stație când ajung și eu. După câteva minute se adună deja opt zgribuliți. Noi, cei care așteptăm tramvaiul, suntem somnoroșii zilei de luni, gata să începem o nouă zi de lucru. Apare, ciocnindu-și gleznele de frig, și fostul meu coleg de liceu, Titel, politehnistul. E de câțiva ani angajat la o fabrică aflată tot undeva pe lângă linia lui 19. Ne salutăm. Lumina chioară a felinarului din stație ne arată ochii lăcrimând de frig și bărbiile reci ascunse în gulerele ridicate. Avem fularele înfășurate până în dreptul gurii. Respirația noastră face aburi în gerul nopții. E încă întuneric. Ai ochelarii ca tipul din filmul ăla cu ”oamenii minunați și mașinile..”, îi zic lui Titel. Da, da, ai observat bine, zice. Apoi râzând, continuă – ai dreptate, chiar seamănă ochelarii ăștia ai mei cu cei din film. Își scoate mănușile și adaugă – hai, uite că vine 19 !
Nu, noi nu eram “acei oameni minunați în mașinile lor zburătoare”, noi eram abonații tramvaiului de la ora șase. Țin minte liniștea aceea incredibilă în gerul începutului de zi așteptând în întuneric lângă stâlpul rece din stație. Mâni înghețate strângeau la piept poșete sau sacoșe goale, serviete sau pungi de nailon. Scrâșneau frânele, suna clopoțelul și începea călătoria spre condica de prezență. Toți dormeam agățați de cârlige sau sprijiniți de scaune. Număram stațiile cu ochii închiși. La ora aceea matinală nimeni nu era supărat când vatmanul, oprind brusc, făcea ca în întreg vagonul ticsit să ne prăvălim unii peste alții preț de câteva secunde. Apoi, ajunși la serviciu, regăseam mirosul de aracet sau tempera, de scrumiere nespălate. Băgam în priză reșoul înnegrit de nechezolul revărsat zile la rând. Alteori începea milogeala după un fierbător liber. Când în birou mirosea a lalele și zambile ne bucuram de o nouă primăvară, iar când vedeam ramuri de salcie știam că venit Paștele.
București,1985. Tramvaiul 19. În spate, o pereche el-ea, colegi de birou, sprijiniți de bara ce încadrează fereastra din capătul vagonului. Lângă ei, mâncând un covrig, un cetățean cu o sacoșă galbenă, purtând un pardesiu cafeniu. Are un păr bogat dat pe spate și lucind de briantină. Stație. Urcă o femeie corpolentă cu un bidon de plastic. După ea urcă altă femeie voinică mâncând o gogoașă, urmată de un bărbat cu doi copii în brațe și de un milițian. Cei doi colegi de birou continuă o discuție. Da dom’ne, am citit în Flacăra, zicea unu că să mănânci și mămăligă. Și ce, nu e bună ? Cum să nu! El pufnește apoi plescăie. Ea, nedumerită – hai mă, chiar așa scria în Flacăra, să mâncăm mămăligă? Domne, nu zicea direct acolo, scria un doctor, era o chestie cum ar fi un fel de sfatul medicului, și zicea mai departe că să pui și sare, că e bună la stomac. Omul cu sacoșa galbenă intervine – nu, asta nu! Ce te bagi dumneata, ți-am cerut părerea? Iertați-mă, nu e bună sarea pentru stomac. Iar la ulcer nu e bun acest regim cu mămăligă. Ba e bun, domne, eu am citit în ziar că e bun și eu fac cum scrie la ziar! O fi scriind, eu am spus părerea mea. Nu-mi trebuie nene mie părerea dumitale. Bine, iertați-mă. Ce să te iert, te bagi neîntrebat în vorbă, eu vorbeam cu colega mea, auzi? Sărut mâna doamnă, să știți, la ulcer nu merge decât mușchi de vacă în sânge cu pâine prăjită. Ce spui? Mușchi? I-auzi, păi de unde, că eu n-am mai văzut carne de vacă de 20 de ani! Omul mută sacoșa galbenă dintr-o mână în alta și continuă – Eu vă spun că acum șapte ani, un doctor, care acuma e în Palestina, mi-a dat regimul ăsta și m-a vindecat. Cu mușchi de vacă? Da. În sînge? Da. Și pâine prăjită. Bravo dom’le! Știți, doctorul m-a ajutat cu sfatul ăsta că și eu de, l-am mai servit cu carne, cu atenție. De unde măi? Păi eu lucrez în branșă. Aha și te-ai vindecat? Da. Complet! Dar am băut și vin roșu, Bordo. Din ăla făcut pe la Caracal? Nu cred. Nu crezi? Să vedeți ce vin din ăsta au francezii! Au francezii așa ceva? Nu mai spune, da dumneata ești foarte informat. Sunt. Acum eu cobor la prima. Vă doresc numai bine. Cred și eu, sănătos cum ești, mușchi de vacă, Bordo, sal’tare nene!
https://en.wikipedia.org/wiki/Cin%C3%A9ma_v%C3%A9rit%C3%A9
*CINÉ-VERITÉ s.n. Metodă în cinematografie care își propune să surprindă o realitate cât mai nealterată, mai puțin artificială; cine-adevăr. [< fr. ciné-vérité – cinematograf-adevăr].substantiv neutru cineverite
CINÉ-VERITÉ s. n. gen cinematografic care își propune să surprindă o realitate cât mai autentică. (< fr. ciné-verité)substantiv neutru cineverite
CINÉ-VERITÉ s. n. ( Cin. ) Gen de cinematografie care acordă mare importanță improvizației și își propune să surprindă realitatea în toată spontaneitatea ei. [ Pr. : sineverité] – Cuv. fr.
Comentarii
