Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Conții francezi și teatrul de revistă
Când se pornește dorul acela greu de explicat în cuvinte de Orăștia copilăriei mele, primele ce-mi apar în gând sunt ceasurile străzilor pustii din unele duminici. Stăteam singură în dreptul ultimei ferestre a casei cu porți înalte din strada Viilor, voiam să merg undeva, dar nu știam unde. Totul părea înțepenit. Din odaie, de după perdeaua croșetată de bunica Valeri, aud vocea bunicului: Stai liniștită, nu are unde să meargă. La ora asta toată lumea se odihnește. Atunci de ce iese în stradă? Ce vede în stradă? Las-o. E aici lângă casă. Nu pleacă nicăieri, e cuminte. Amorțeala caldă a asfaltului uliței se amesteca, la răstimpuri, cu adierea scurtă a igrasiei răzbătând prin ochiurile joase ale pivnițelor. De obicei, duminicile erau zile care prilejuiau marea plimbare pe corso. Doamne și domni îmbrăcați în hainele lor bune, copii cu mingiuța pe elastic sau cu morișca, tineri căutându-și drăguțele cu priviri iscoditoare, negustori de semințe de bostan și câțiva gură cască alcătuiau lumea care se îndrepta agale spre Parc. Manuscrisul lui Leopold Nagy* pomenește de câteva locuri de importanță istorică din oraș și împrejurimi. Este descrisă piața centrală cu vechiul drum construit de Traian. Locul cu pricina fusese, la mijlocul secolului al XVIII-lea, mlăștinos, acoperit cu papură și măsura 200 pași lungime şi 130 în înălțime. În primele decenii ale veacului următor întreaga suprafață a fost pietruită. Tot în centrul orașului se găsea şi o temniță temporară, unde erau expuși, în văzul localnicilor, cei ce vagabondau noaptea pe străzile urbei. Cu asemenea povești bunica se străduia să mă convingă să nu mă aventurez departe de casă. Încercam să explic, cum puteam mai bine, nevoia mea de hălăduială fără țintă: dar eu nu umblu noaptea! Ei, cum să te plimbi așa de una singură? Pentru ce? Ce vrei să vezi? Peste ani, în vacanțele scurte din studenție, când veneam la Orăștie și îi descriam bunicii cât de frumoase sunt unele porți cu grilaje îndărătul cărora stau ca niște prințese la vedere petuniile și regina nopții, a înțeles. Prin 1968 au început plimbările lungi spre Parc. Nu pregeta să-mi spună că prefera să o însoțesc eu, nimeni altcineva. Bunica era obligată să facă mișcare în urma unei boli care o țintuise mult la pat. Și în timpul acelor promenade își amintea de tinerețe, de foștii ei elevi, de isprăvi pline de haz din anii adolescenței. Însă ori de câte ori o rugam să-mi spună cum a ajuns vărul Augustin Ștefănescu să creadă că în Dealul Bordului se află o comoară, dădea din mână a lehamite și schimba vorba. Am aflat, de la un alt consătean al bunicii, că vărul era de fapt un unchi cam aventurier de-al bunicii dintr-o ramură îndepărtată a familiei Ștefănescu. Și că, într-adevăr, reușise să citească în niște manuscrise vechi despre posibila comoară ascunsă în aria fostei cetăți din muntele numit Bordul Sibișelului. Ne plimbam pe aleile largi ale vechiului parc lăsând în urmă frunze răvășite de pașii noștri. Acum, dacă aș avea-o lângă mine pe bunica, i-aș citi despre Parc din cartea „Timp scufundat” lui Dominic Stanca, bunul prieten al lui tata. Pe vremea când Dominic și bunica erau în viață, versurile nu apucaseră să fie scrise. Așadar, ascultă bunică dragă: „Însuma 1001 stejari și tot atâtea păsări cântărețe/ Era mai degrabă o pădure bătrână/ decât un parc obișnuit comunal. Și era uneori o tăcere de frunze/ și alteori o tăcere mare de aripi.” Bunica, cu siguranță ar fi ascultat gânditoare aceste versuri ca mai apoi să mă întrerupă chicotind și apucându-mă de braț. Stai să vezi ce-or făcut ștrengarii ăștia – Dominic, Stelică tată-tu și încă doi ca ei. Or avut de prezentat la serbarea de sfârșit de an școlar prin 1940-1941 parcă, piesa lui Lucian Blaga – Avram Iancu. Și cum piesa avusese mare succes aici, în Orăștie, ce s-o gândit profesorul lor de-atunci, Tămaș – ia să merem cu băieții, cu școlarii noștri, artiști în turneu! Zis și făcut! Numa’ ce-l aud pe Stelică al meu că-mi spune de plecarea la Hunedoara. O să jucăm piesa chiar la castel, la Huniazi, auzi mamă? Și-or plecat. Da’ cum or plecat? Îmbrăcați omenește? Ba. S-or dus pe tren gata costumați în hainele de scenă. Ajung ei la Huniazi, dau să intre în curtea castelului da’ custodele – cine sunteți, ce doriți? Și unde nu încep să vorbească pe rând care mai de care într-o franceză așa, mai păsărească, de să crucea bietu’ custode. Apoi, unul din băieți îl ia de-o parte pe ghid și-i spune românește „dânșii îs niște conți francezi în vizită în România, or auzit de comitatul Hunedoarei și iată-i acum or venit în vizită.” Ghidul, tremurând de emoție, i-a condus pe conții francezi” prin tot castelul, iar la plecare i-a invitat să scrie câteva rânduri în cartea de onoare a muzeului. A doua zi ajung și ceilalți elevi și vreo doi profesori. Se duc din timp la muzeu să se familiarizeze cu locul, să repete câteva replici din piesă. Sunt întâmpinați de custode, care încă impresionat de întâmplarea recentă, povestește cu de-amănuntul faimoasa vizită a conților francezi. Profesorii, dar și elevii sunt vizibil mirați și chiar regretă că venirea lor nu a coincis cu cea a străinilor. Un elev mai bănuitor îndrăznește: și de unde din Franța erau acei vizitatori? Nu știu, nu i-am întrebat, erau destul de grăbiți. Au apucat, însă, să scrie în cartea de onoare, priviți! Pe ultima pagină a cărții erau scrise la repezeală câteva cuvinte simple în limba franceză urmate de o serie de semnături sofisticat caligrafiate între care ultima extrem de lizibilă – CONTELE DE METEȘAN… Ce a urmat, cât a vuit târgul, ce au încasat băieții, nu se poate povesti, spunea bunica, dar în ciuda a tot și toate piesa Avram Iancu a elevilor din Orăștie a fost la vremea aceea un mare succes.
În vara lui 1943, elevi ai liceului Aurel Vlaicu din Orăștie, între care și viitorul medic Stelian Ivașcu, toți pasionați de muzică și spectacol gen Broadway, au creat mai multe programe pentru producții de revistă intitulate Bing Bang Melody. Acești tineri orăștieni ai anilor 45 compuneau muzică, texte, momente umoristice, creau decoruri și costume, se ocupau de componența orchestrei. Lumea mergea la spectacolele lor și deseori în oraș se fredonau melodii lansate la ultimul Bing Bang Melody. În afară de câteva reviste Cinema, transmisiuni radio, filme și ce se mai edita ici colo despre arta spectacolului, se poate spune că acești tineri nu aveau alte surse de documentare, erau autodidacți. Dar tot ce făceau ei era plin de prospețime, bună dispoziție, și multă, multă energie molipsitoare a tinereții ! Spunea tata că până și cei mai posaci și tradiționaliști reprezentanți ai vârstnicilor, profesori, avocați sau alții ca ei, cu mănuși albe și ghete de lac, din oraș, până și ei căutau să nu piardă vreun Bing Bang Melody. Ce era să facem, povestea tata, era atmosfera de după război, lumea era terorizată, speriată sau, dimpotrivă, redusă la lâncezeală, viața de provincie era deseori monotonă, iar noi animam pentru câteva zile starea de spirit din întreaga urbe.
Decembrie, 1958. Primind aprobarea bunicului „să folosesc cu grijă cerneala roșie”, am desenat cu o pensulă găsită în cutia Faber-Castell a tatei. Cutia asta de acuarele nu mai avea culori, iar compartimentele goale din tablă albă glazurată dădeau cutiei un aspect suprarealist. Păstrată ca amintire din vremea când era elev de liceu, cutia Faber – neagră pe dinafară, albă pe dinăuntru, aducea prin prezența ei aerul sârguinței dar și o parte din ghidușiile făcute de Stelică, băiatul lui domn’ învățător Ivașcu Cezar. De ce a rămas doar pensula? Atunci bunica mi-a explicat cum, într-un acces de generozitate, Stelică a împrumutat cutia Faber unor colege de clasă, sperând ca astfel, cutia să ajungă la inima celei numită Ligia. Două veri trecuseră și cutia întârzia să reintre în posesia proprietarului. Puțin înainte să plece la Cluj, Ligia, care între timp se logodise, a trecut pe la părinții lui Stelică într-o scurtă vizită. La plecare a scos din poșetă cutia Faber în care se mai afla doar pensula. Să-i spuneți lui Stelian că am făcut o mulțime de peisaje, am pictat flori, fluturi, până când s-au terminat toate culorile. Acum am adus cutia fiindcă el mi-a spus că ține mult sa o aibă fiind o amintire din anii de școală.
*Despre viaţa şi activitatea lui Leopold Nagy se cunosc puține date.
S-a născut în 1816 la Orăștie. Tatăl său, avocat în oraș, şi-a consacrat întreaga sa viață culegerii de date privitoare la trecutul Transilvaniei și implicit așezării în care trăia, pe care, în parte, le va folosi și fiul său în scrierile sale. În anii 1848 – 1849 ia parte activă la revoluţie, drept care a fost condamnat la moarte, iar averea confiscată. Ulterior, pedeapsa i-a fost comutată la stabilirea unui domiciliu forțat. Din această epocă datează unele din încercările sale istorice. A murit în anul 1869 la Cluj. Cea mai mare parte a lucrărilor sale au rămas în manuscris, dar are și câteva articole publicate în diferite reviste ale vremii: o schiță închinată luptei de pe Câmpul Pâinii (1479) și monumentului ridicat la Șibot, republicată și în limba maghiară.
http://www.bibliotecadeva.eu/repere/n/nemecsek/carte1.pdf
https://clalindar.wordpress.com/2017/11/14/orastie-din-jumatatea-secolului-trecut/
Comentarii
