Nicolae Ciucă: Vom negocia cu toate forțele responsabile, astfel încât, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, să reușim să alcătuim guvernul și să poată să fie aprobat în Parlament

Arhiva Afectivă. Cronicarii cumplitului an 1916, anul când bunicii erau adolescenți

În articolul său, Virgiliu N. Drăghiceanu și Monumentele Istorice, publicat în Revista Monumentelor Istorice,1992, Numarul 2, istoricul Virgiliu Z Teodorescu, evocând figura ilustrului istoric și arheolog, spune:

 „O viață de permanentă dăruire, de evidențiere a semnificațiilor relicvelor moștenite l-a purtat în toate zonele României, soluțiile salvatoare pentru aceste monumente ca şi studiile cu care se finalizau aceste cercetări constituindu-se dominanta ce l-a mobilizat în tot ceea ce a întreprins. În acest bogat şi permanent itinerar, revenirile erau o continuă preocupare de a fi o prezență în zona de obârșie care l-a propulsat şi stimulat de a deveni apărătorul patrimoniului, după cum se exprimase încă din momentul când întocmise o repertorizare a monumentelor județului Dâmbovița. Finalul acestei călăuze* provoca cititorul să acorde atenție acestor sacre moșteniri, să-i acorde protecția şi respectul cuvenit.

Totodată, el definește că această moștenire este rodul muncii acelora care pe parcursul istoriei s-au constituit ziditori şi apărători ai acestor plaiuri. Redăm două pasaje pe care le considerăm în acest sens deosebit de concludente: «Ce a rămas de pe urma timpurilor trecute? Ce a rămas de pe urma tuturor generațiilor ce ne-au precedat şi au trăit ca şi noi pe acest petec de ţară: judeţul Dâmboviţa? Au rămas pe deoparte documentele de proprietate, hrisoavele pe piele, cu marile peceţi atârnate, – hrisoavele – cum le zic moşnenii; apoi răvaşele şi peticuţele de hârtie păstrate cu sfinţenie în motoaşcele lor, în cari, cu buchii vechi, sunt scrise pricini şi certuri de hotare, testamente şi foi de zestre, blesteme în vremuri de nenorocire şi însemnări de cele ce s-au petrecut în cursul leaturilor. Acolo zace toată viaţa strămoşilor noştri; din peticelul de hârtie pe care de multe ori îl asvârlim din neştiinţă, luăm ştiri asupra vremurilor de altă dată, înţelegem ce era odată. Păstrarea tuturor acestor hârtii moştenite e o datorie şi faţă de ţară şi faţă de mândria ce trebuie să o aibă orice om faţă de vechimea neamului său. Prin aceasta, omul se deosebeşte de animal pe care nu-l interesează decât clipa de faţă; şi de veneticul străin, care fără nici un drept asupra acestei ţări, tinde să robească pe băştinaţii acestui pământ.

E o datori, pe de altă parte, pentru posesorii acelor acte de a le face cunoscute celor ce pricep să le citească şi să le înţeleagă pentru a putea lua ştirile de cari au nevoie. În al doilea rând, au rămas monumentele, adică crucile ridicate la răspântii pentru cei căzuţi în războaie, sau pentru pomenire; movilele pe câmpuri de lupte; casele vechi şi palatele; schitele; bisericile şi monastirile; – vasele bisericești; odăjdii; haine şi mobiliere vechi; pietre de morminte; zugrăveli. Înstrăinarea, dărâmarea şi transformarea acestor lucruri, rămase de la strămoşii noştri, înseamnă nu numai o impietate faţă de predecesorii noştri cari le-au ridicat cu scopul şi cu limbă de moarte de a li se perpetua numele, ci şi o crimă, întrucât prin desfiinţarea lor desfiinţăm tot ceea ce trebuie să facă mândria nostră: Trecutul. Dar ţăranii ce au făcut? Ei, cu palmele lor, au ajutat la facerea tuturor acestor monumente ca zidari, pietrari, dulgheri, ei au tras brazda câmpului din care s-a scos banul cu care s-a clădit tot ceea ce face mândria noastră de azi. Ei au apărat ca oşteni cu sângele lor, aceste sfinte locaşe în care zace toată gloria Ţării. Şi au avut timp să lucreze şi la tot ceea ce se numeşte arta ţărănească. Au crestat iarna furci, tronuri, doniţe; au ţesut minunate velnițe, ii, fote; au împodobit frumos uşile şi ferestrele; au înflorat cu flori şi animale fantastice tencuielile zidurilor; şi ne-au lăsat case frumoase ca cele ce le vedem pe toate plaiurile, şi care ar fi bine să se păstreze cu tot ceea ce ele au vechi; căci ce casă mai frumoasă e ca aceea a Vătafului de plai Radu, din comuna Pietroşiţa (azi Vătăşescu) din 1750, sau ca cea din Brăneşti a lui Vasile Enache din 1790, sau ca cea din Gândeşti a lui Parniea şi Pârvan.»** .”

Rămas în București, în timpul ocupației germane (1916-1918), spre a proteja monumentele istorice, Virgiliu N. Drăghiceanu a consemnat, într-un jurnal, tot ce a văzut și a citit pe foi volante cu circulație clandestină, despre ororile săvârșite de trupele străine și, mai ales, tot ce s-a putut afla despre jaful sistematic organizat al bogățiilor țării, de la alimente la valorile de patrimoniu. În lucrarea sa ”707 zile sub cultura pumnului german”, notează:

„De la 13/26 Noemvre, după trecerea Oltului Dunării de trupele germane, încep să se evacueze ultimele biurouri ale Ministeriilor și marelui Cartier General. Curțile autorităților fumegă de hârtiile arhivelor cărora li se dă foc; se transportă în care învelite cu pânze serviciile Marelui Cartier. O fugă nebună, ceva maladiv apucă toate clasele societății. Pe jos, pe cai, cu automobile, biciclete, căruțe de pâine, camioane, cabriolete, docare, dricuri, și toate mijloacele de locomoțiune ce amintesc timpul migrațiunii popoarelor, se îndreaptă cu toții, într’o înghesuială grozavă, spre rămpile gărilor, spre barierele șoselelor ce duc spre Răsărit. Unii fug spre o țintă, cei mai mulți pleacă în necunoscut, atrași de acest vârtej; toți însă fug de teama vrăjmașului vestit de neomenos și care se folosește de acest renume pentru a forța la docilitate poporul asupra, căruia rostogoleau, ca la nici o altă epocă din istoria noastră, din creierul munților până la apele Dunării, tăvălucul războiului. Văd într’un automobil pe d. Brătianu cu Prefectul Poliției Capitalei. Dezastrul țării întregi se oglindește pe figura sa. Un ofițer german prizonier este adus cu un automobil la Marele Cartier. Parcă se lasă înadins să fie prinși, ca să arunce și mai multă descurajare și neîncredere în rândurile noastre.”

Constantin Bacalbaşa, cunoscut jurnalist şi om politic român, a inventariat cel puţin cincizeci de ordonanţe militare prin care bucureştenilor li se raţionaliza sau confisca, după caz, toată agoniseala. În acelaşi mod au procedat ocupanţii şi cu produsele strategice ale României: petrol, cereale, lemn, material rulant, unităţi de producţie industrială şi agricolă, maşini de scris, până şi microscoape (sic!). Cu binecunoscuta lui rigoare, ocupantul a înfiinţat zece secţiuni de supraveghere şi control a vieţii oraşului. Orice abatere era pedepsită cu moartea. Desigur, au fost şi excepţii, când viaţa unora a fost răscumpărată cu ajutorul banilor sau a altor monede de schimb.***

Georgeta Filitti, istoric și membră a unei mari familii bucureștene, care a trăit istoria acelor timpuri zbuciumate: „Nici pentru intrarea în război populația nu a fost pregătită, statul nu a prevenit populația, ea a fost nevoită să deducă singură, să-și dea seama din semne că urmează ceva. Mai întâi au fost veștile proaste despre mulți morți și răniți de pe frontul din Transilvania, dar ziarele ajungeau și cu trei săptămâni mai târziu la București, așa că nu te puteai lua după ele. Apoi a dispărut carnea din galantare, au dispărut zahărul, uleiul, postavul. Ministrul de război, Vintilă Brătianu, dă un ordin să se rechiziționeze de la populație plăpumi, izmene și bocanci, iar afișele sunt lipite pe ziduri. Populația vede și începe să se îngrijoreze. Începe să miroasă a război, tot mai aproape de noi. În fine, bănuielile au fost confirmate de faptul că prin octombrie vine la București generalul francez Berthelot. Generalul vine și pune câteva întrebări: «Ce aveți în depozite, câte provizii? Ce armament aveți? Care este planul vostru numărul doi, aveți un plan doi?» La toate întrebările astea, autoritățile noastre ridică din umeri. În depozite nu aveau nimic, vânduseră tot. Comercianții români speculaseră starea de război din jur și vânduseră grâu, cărbune și petrol de peste două miliarde de lei. O cifră de afaceri colosală la acea vreme. Dar nu puseseră nimic deoparte. Armament? De unde armament? În afară de unele promisiuni ale rușilor că, dacă intrăm de partea lor, ne trimit vagoane de gloanțe – și n-a fost așa, evident – nu aveam nimic. Toată vara și toată toamna trecuseră trenurile nemților spre Bulgaria și Turcia pline, chipurile, cu zahăr și făină, le controlam, dar mai mult nu, iar sub ele erau arme. Turcii și bulgarii fuseseră înarmați, noi nu. Deși era război în jur, deși avusesem timp, n-am pregătit intrarea în război. La o sută de ani de atunci avem măcar datoria de a privi cu onestitate trecutul și a recunoaște niște adevăruri.”



Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva Afectivă. Cronicarii cumplitului an 1916, anul când bunicii erau adolescenți”

  • @Teodor Bucur
    Nu romanii i-au primit cu flori si urale pe invadatori .
    Bucurestiul era un oras in care isi faceau veacul „veneticul străin, care fără nici un drept asupra acestei ţări, tinde să robească pe băştinaţii acestui pământ”, apoi o serie de persoane auxiliare in gospodariile cu oarecare stare .
    Recensamant , Bucuresti , 1930 ( proportia categoriilor nu difera substantial de 1916)
    total : 639040 , dc
    romani 495122
    evrei 69885
    unguri 24052
    nemti 14231
    In 1944 , trupele eliberatoare sovietice au fost intampinate cam de catre aceleasi categorii.
    In timpul ocupatiilor din RM I ca si dupa RMII colaboratorii entuziasti ai ocupantului , din nou , aceleasi categorii .

A apărut cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”

După ani și ani de documentări, discuții cu unii dintre actorii implicați în evenimentele din decembrie, Ion Cristoiu a terminat de scris cartea „Decembrie 1989. Un talmeș-balmeș bine regizat”.
Apăsați aici pentru mai multe detalii
Invitații cristoiublog