Arhiva Afectivă. De ce sabotezi munca celorlalți, tovarășa…?

București, noiembrie 2020. Realitatea fiecăruia din noi a rămas suspendată. A rămas ca un stop cadru acea realitate din care am fost extrași și plantați în visul acesta urât. E un vis în care ne mișcăm cu ochii deschiși, un vis care, de acum știm cu toții, că seamănă cu o zi, cu o noapte, fără să fie ziua și noaptea de care aveam habar sau în care, de bine de rău, aveam fiecare rostul nostru. Acestui vis urât îi simțim, mai ales mirosul de respirație scurtă sub masca ce devine rapid reavănă. Îi auzim tic-tacul orologiilor care nu arată ore sau secunde, ci doar statistici. De aceea spun că e vis, fiindcă sper din tot sufletul să treacă. Să ne trezim în altă lună noiembrie uitând totul. Ca atunci, când abia treziți din somn, fereastra dimineții șterge tot ce am visat. Dacă nu aș dori din toată inima să mă trezesc din acest vis ar însemna că da, „am adormit” și atunci totul e zadarnic. Să nu uităm că fiecare din noi purtăm șansa unei regenerări. Purtăm capacitatea de a face față dificultăților inerente oricărei existențe. Dar câtă vreme suntem conștienți de ceea ce există în fiecare din noi, de ceea ce ne face diferiți și puternici în fața situațiilor limită, este păcat să lăsăm spaima, angoasa, teroarea, să preia comanda destinelor noastre. Un fir de iarbă e în stare să crească prin asfalt. Găsește fisura și își face loc. Așa și viața noastră va găsi drumul întoarcerii la normalitate.


București, noiembrie 1985. Sunt muzeograf. Am reușit să scap „de dat cu ignifugat” cu bidineaua pe panourile de pal de la EREN. În afară de faptul că lăcrimam din pricina toxicității acelei substanțe, altceva dramatic nu s-a întâmplat. Totuși, n-am uitat sperietura ce am tras-o cu toții când un coleg de muncă, însetat, a tras în grabă, din neatenție, o dușcă de aracet dintr-o sticlă, crezând că e lapte bătut. Noi, „proiectanții”, țineam la grămadă pe planșete, iaurtul, cleiul de oase, tinerul, merdenelele, aracetul, covrigii, vopselele.
În anul 1985, în Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București s-a hotărât suplimentarea ghidajelor și a conferințelor pe teme de Artă, cu un vast program de autofinanțare. Era de la sine înțeles că salariile nu puteau fi asigurate doar din vânzarea de bilete, chiar dacă muzeul era vizitat de câteva ori pe lună de militari, elevi aduși cu cârdul și de pensionari răzleți.

Autofinanțarea a însemnat pentru mine amintirea primei mele săptămâni la IPAP. Pentru ceilalți muzeografi nu a fost chiar ușor de înțeles. Am retrăit zilele petrecute la IPAP* nu fără amuzament. Îmi venea mereu să le spun colegilor „intelectuali”: „Ați văzut? Nu m-ați crezut când vă spuneam că după absolvire am prestat câțiva ani „activitate” de muncitor necalificat. Acum v-a venit și vouă rândul să vedeți cum e”. Au sorbit în tăcere din ceaiul făcut la fierbător. Nu spuneam nimic nou. Iar hazul de necaz s-a risipit repede. Venea camionul cu panouri mari de pal pe ramă de lemn nerindeluit. Aveam degetele pline de așchii. Ieșeam la descărcat panouri mari cât ușa, noi, muzeografii tineri (cei vârstnici rămâneau să facă ghidaje, cercetare sau inventariere). Panourile erau cărate în spate sau pe creștet și duse în biroul nostru care acum devenise „atelier de amenajări”. Acolo, pe un A4 bătut la mașină, înfipt într-o pioneză pe ușă, ne aștepta comanda săptămânii. Făceam panouri de protecția muncii pentru atelierele-școală din București sau din țară. Dar nu toate panourile urmau să fie material didactic pentru școlile tehnice. Existau și comenzi venite de la școli generale care sperând să primească calificative pozitive, inițiau pavoazări menite să slăvească vizita colo sau colo a tovarășului, sau vizite ale diverșilor oameni de stat în RSR.
Odată am fost chemată în biroul directorului adjunct pentru „o discuție în patru ochi”.
‒ Ia loc, tovarășa Ivașcu.
Am luat loc pe un scaun cu șezut din piele, cam scorojită acum, rămas din secolul trecut. Cam tot ce era în jur era din secolul trecut fiindcă ne aflam în muzeul Theodor Aman, înființat în 1908.
‒ Nu sta acolo, te rog, ia un scaun obișnuit. Nu înțeleg de ce toți aveți tendința să vă așezați pe obiecte care sunt în curs de restaurare.
Am luat unul din scaunele pliante folosite la ședințe și l-am adus lângă masă.
‒ De ce sabotezi munca celorlalți, tovarășa…?
‒ Ivașcu.
‒ Știu cum te numești, nu e nevoie să…Nu e nevoie să fiți obraznică.
‒ Vă rog să-mi spuneți exact la ce vă referiți când folosiți cuvântul „sabotaj”. Chiar nu înțeleg de ce vorbiți cu mine ca în filmele despre lupta antifascistă.
‒ Nu vă jucați cu termenii, stimată tovarășă. Te-am primit aici, în colectivul nostru, și chiar mă gândeam ce bine că avem și pe cineva care a lucrat la IPAP, care știe, ca și cei de la Decorativa*, ce înseamnă executarea impecabilă a unor panouri de prezentare. Când colo, taman acum dumneata ai găsit prilejul să îți bați joc și de noi, și de munca celorlalți colegi.
‒ Încă odată vă rog să mă lămuriți. Vă mărturisesc sincer, nu înțeleg ce, unde, cum, am greșit?
M-a luat de o mânecă și m-a condus spre holul unde așteptau să fie încărcate spre beneficiari ultimele panouri. Câteva erau puse deoparte. În fața unui panou sprijinit de grilajul ce dădea spre curte mi-a spus: Te rog citește ce scrie aici. (Panoul, cașerat cu hârtie albastră, era din grupul celor care expuneau „Riscurile în activitatea de așchiere”.)
Citesc: Printre riscurile în activitatea de așchiere poate să apară și smulgerea mușchilor feței.
‒ Mai citește odată asta cu smulgerea!
‒ … smulgerea mușchilor feței.
‒ Ba nu! Aici scrie smulgerea mușchilor fetei! Lipsește virgula la ț! Ce perfid și grețos sabotaj. Cum îți permiți să faci așa ceva?
M-am apropiat de panou și l-am privit cu atenție. Apoi am spus:
‒ Cred că am fost sabotați din întâmplare, domnule director adjunct.

I-a plăcut că i-am spus domnule, dar tot supărat era.
‒ Vedeți, în locul virgulei lui ț se vede urma de aracet. A fost lipită virgula, dar a căzut în timpul transportului. Cum era să scriu fetei în loc de feței dacă aici se vede clar urma lipiturii? Dacă nu ar fi existat, atunci poate din grabă, da, ar fi fost vina mea. Și pe urmă, să știți, aveam atâtea virgule debavurate încât nu era o problemă, aveam de unde să pun.
‒ Deba.. cum?
‒ Debavurate. Știți, când vin sacii cu litere de la vacuum, ne apucăm să debavurăm. Zile în șir punem literele separat pe a-uri, pe be-uri, ce-uri și așa mai departe. Fiindcă virgulele nu se fac la vacuum, le obținem din majusculele i-urilor cu cleștișorul de scos cuie mici.
Mă pornisem pe explicat cum se face trierea literelor din plastic care apoi lipite cu penseta, una cate una, compuneau lungile texte ale panourilor, dar directorul adjunct a început să caște.
‒ Fii te rog mai atentă, Sabina. Controlează fiecare panou. Dacă nu le predăm în bună stare riscăm să pierdem contractul cu școlile tehnice.
‒ Am să fiu mai atentă. Dar vă spun sincer, cu aracetul diluat or să mai cadă litere.
‒ Da, știu, aracetul l-ați diluat… Nu mai avem. Trebuie să comandăm un bidon mare de aracet bun. Tu ce ai absolvit?
‒ Artă Monumentală.
‒ Păi, uite ce panouri monumentale ai de făcut aici!
Apoi, zâmbind, mă conduce spre ieșire.
În curte încerc să-mi imaginez o frescă, o compoziție decorativă într-un spațiu arhitectural contemporan, în care „riscurile în activitatea de așchiere” chiar nu-și vor găsi locul.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Arhiva Afectivă. De ce sabotezi munca celorlalți, tovarășa…?”

  • “Așa și viața noastră va găsi drumul întoarcerii la normalitate”
    hmm…, defineste ‘normalitate’

    ‘normalitatea’ are si ea superpozitiile ei,
    Binele
    Raul

    io zic de mult ca mai e doar o ‘cale’, calea Radacinii,
    deci normalitatea ar fi Radacina,
    adica intoarcerea la Esente,
    insa doar pentru ca…in capat e-nceputul.

    ‘normalitatea’…se face si ea mare, odata cu trecerea vremurilor.
    devenind Bine, devenind Rau, adica desavarsindu-se.

    deci de intors doar ne intoarcem, indiferent cit de inainte…inaintam!
    iar desavarsirea intoarcerii e chiar Radacina.
    deci nu la normalitate ne intoarcem, ci chiar la Normalitate.

    fiecare isi gaseste oglinda potrivita siesi, privind, ca ntr o oglinda…Binele SI Raul.
    ……..
    intoarcerea la normalitate…a expirat.
    singura intoarcere posibila mai e doar asta:
    intoarcerea la Normalitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară