Arhiva Afectivă. Despre incredibilul „lanț trofic” al unor războaie

Dacă mă gândesc bine, povestea spusă de Tavi a lu’ Floruț lângă Pădurea de Salcâm din munții Orăștiei a avut, până la urmă, asupra mea un efect tainic. La scurtă vreme după aducerea ei în prezent, așa, ca simplă relatare, am avut o nouă viziune asupra pandemiei. De ce s-a întâmplat asta? Din simplul motiv că dintr-odată am observat cum trâmbițat-orchestrata informare despre pandemie vizează în primul rând numărul contaminaților sau deceselor de covid, a oamenilor ieșiți pe stradă sau a oamenilor stând în casele lor și nicidecum numărul soldaților pieriți pe vreun câmp de bătălie. Da, eu văd pandemia asta ca pe ceva omniprezent, periculos, fioros, pornit din senin. Iar deosebirea dintre un război cu un inamic nevăzut și unul cu un adversar „în carne și oase” va aduce mereu în prim plan multiple semnificații ce ne vor da de gândit. Să fim raționali – pandemia nu e război. Nu. Dar războiul, războaiele pot declanșa în timp, ”pandemii” diverse. Primii contaminați nu sunt însă nici învingătorii, nici învinșii. Primii care manifestă simptomele unei fixații bizare, sunt cei câțiva, dintr-o societate aparte, care reușesc să-i determine, dintr-un motiv sau altul, pe marii conducători de oști să accepte organizarea unei campanii de luptă. O luptă cu localnicii, cu vârstnicii, cu toți cei care au imunitate scăzută. Știut este că la războaie iscate din senin, căpetenia unei armate nu se prea interesează care sunt scopurile bătăliei sau de ce trebuie anihilat inamicul. Rolul militarilor, înainte de toate, este să execute ordinele superiorilor. Spun asta, deoarece istoria a arătat cât se poate de limpede că multe războaie au fost pornite din partea unora cărora nu le lipsea mai nimic, poate doar o ieșire la vreo mare sau la o trecătoare ori ceva similar. Prin urmare, „lanțul trofic”* al multor războaie are drept sursă principală, nu atât hrănirea sau ieșirea din sărăcie, cât „năzărirea”. Să vedem ce spune în acest sens istoria în câteva din ineditele sale pagini:

„În 1738, un marinar britanic pe nume Robert Jenkins a apărut cu o ureche tăiată, intrată în descompunere, în fața membrilor Parlamentului. Ca parte a unei mărturii formale, el a susținut că un ofițer de pază de coastă spaniol i-a tăiat urechea, cu șapte ani în urmă, ca pedeapsă pentru contrabandă. Inspirați de această mărturie agitată, britanicii au declarat curând război regatului Spaniei. Astfel a început uriașul Război al urechii lui Jenkins. Într-adevăr, la începutul anilor 1700 a existat o confruntare între britanici și spanioli, iar urechea lipsă a lui Jenkins a servit doar ca un catalizator convenabil. Conflictul își are rădăcinile în disputele teritoriale privind granița dintre Florida spaniolă și Georgia Britanică, precum și în hărțuirea navelor engleze precum cea condusă de Jenkins. Luptele au început la sfârșitul anului 1739 și au continuat timp de doi ani în Florida și Georgia, fără să apară nicio parte victorioasă. Conflictul s-a contopit ulterior în Războiul de Expansiune al Succesiunii Austriece, care nu s-ar fi încheiat până în 1748.”

În 1828, gloatele furioase au distrus părți mari din Mexico City în timpul unei lovituri de stat militare. Una dintre victimele revoltei a fost un patiser francez expatriat, pe nume Remontel, a cărui mică cafenea a fost prădată de jefuitori. Oficialii mexicani au ignorat plângerile sale, astfel încât Remontel a solicitat guvernului francez compensația. Cererea lui a rămas neobservată până un deceniu mai târziu, când a ajuns în atenția regelui Louis-Philippe. Regele era deja furios că Mexicul nu a reușit să ramburseze milioane de împrumuturi, iar acum a cerut să fie plătite cele 600.000 de pesos pentru -l compensa pe bucătarul Remontel pentru pagubele sale. Când mexicanii au refuzat să plătească o asemenea sumă astronomică, Louis-Philippe a trecut la fapte: a început un război. În octombrie 1838, o flotă franceză a ajuns în Mexic și a blocat orașul Veracruz. Cum mexicanii tot refuzau să plătească, navele au început să atace cetatea San Juan de Ulua. Au urmat câteva bătălii minore și până în decembrie au fost uciși 250 de soldați. Până și celebrul general Santa Anna, pensionat la vremea aceea, a revenit din starea lui de general în retragere pentru a conduce armata mexicană împotriva francezilor, fapt ce i-a ”prilejuit” pierderea unui picior după ce a fost rănit. Lupta s-a încheiat, în sfârșit, în martie 1839, când guvernul britanic și-a dat concursul intermediind un acord de pace. Ca parte a tratatului, mexicanii au fost nevoiți să pună pe masă cei 600.000 de pesos – fără îndoială o sumă foarte mare pentru o patiserie la vremea respectivă.

Tavi a lu’ Floruț, nu doar ca moștenitor al scrisorii ultimului soldat dac, ci mai ales ca izolat la domiciliu, s-ar întreba pe bună dreptate: oare virusu’ ăsta, după om, atacă mai mult cartofii sau mai mult gândacii de Colorado?

*Lanțul trofic este un șir care enumeră relațiile de hrănire dintre organismele componente ale unui anumit ecosistem. Fiecare organism depinde, pentru a se hrăni, de membrul anterior al lanțului său trofic. Este o unitate funcțională de transformare a substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-un șir de specii, pornind de la o bază trofică și sfârșind cu un răpitor de vârf sau un ultrahiperparazit.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lan%C8%9B_trofic
https://www.history.com/news/6-wars-fought-for-ridiculous-reasons