Arhiva Afectivă. După treizeci de ani

Leontina terminase de spălat toate preșurile și toate covorașele. Murmura un cântecel, se apleca și se ridica, intra în bucătărie, revenea în curte, iarăși se apleca și se ridica, întinzând unul după altul la soare preșurile curate. Zâmbea ca când și-ar fi stăpânit în suflet o bucurie, numai a ei. Cu măturica scufundată într-o găletușă cu apă și oțet împrospăta culorile celor trei carpete de Cisnădie primite de la nașa Cătuța. Aerul începutului de vară purta în el plăcuta amintire a zilei când, tânără nevastă fiind, venise de la dispensar fericită că sarcina merge bine și că în mai puțin de două săptămâni urma să nască.

Auzind pași în spatele ei se întoarse, dar înainte să vadă cine era, două palme mari îi cuprinseră capul și-i acoperiră ochii. În ceafă glasul lui Rafailă o întreba:
— Ghici cine o venit la noi?
— Dacă mă țîi de ochi de un să știu?, răspunse râzând maică-sa.

Rafailă își retrase mâinile. Pe alee, în fața Leontinei, ținând un pachet mare în brațe se afla doctorul de la dispensar.
— Ce dor mi-a fost de curtea voastră cu leandri, nană Leontino!

Leontina, văzându-l, se clătină puțin, apoi amețită bâigui ceva, un fel de scuze, intră în casă și se încuie în dormitor. Întinsă pe pat, porni să spună degrabă, una după alta, rugăciunile de alungare a gândurilor rele și un descântec contra bântuirii stafiilor.
— Mamă, ți-i rău? Mamă, răspunde!
— Rafailă nu mai zgâlțîi clanța c-o rupi! Mai bine spune cine-i în curthe, care samănă leit cu doctoru nost plecat Franția?
— Ce să semene leit dacă-i el?

Leontina se ridică, își potrivi năframa, își îndreptă șorțul ieși din dormitor. Reveni în curte unde doctorul de la dispensar nu contenea să admire laurii aflați în dreapta și în stânga intrării în bucătărie.

— Ce-i pățit, nană Leontino? Te-ai speriat? Ai crezut că-s vreo nălucă? Sunt eu, doctorul Medveș. Nu-ți mai amintești de mine? Am venit la voi la sfatul șoferului cel nou. Parcă Feier îi zice. Am întrebat de mai multe familii din sat și doar pe voi vă mai știa lumea. Mulți au plecat, mulți nu mai sunt în viață. Totuși, au trecut aproape treizeci de ani. Iar eu m-am hotărât să rămân mai multă vreme aici. Deocamdată, voi sta undeva pe aproape. Am găsit o casă de închiriat. Dar aș vrea să construiesc ceva mai mare dacă nu găsesc de vânzare, ceva care să-mi placă.
— Aia de lângă Sterea aț văzut-o? Ori aia de „la ciubere”, de lângă Tuhuț? Filă, i-ai arătat lu dom doctor? Și ce-o să faceț în sat? Dispensar nu mai avem. Îs doi-tri doctori care dau consultații în particular. Da prea aproape nu stau nici ei. Mai cătră oraș au cășile, aci în comună, nu mai avem doctor.
— Așa cum i-am spus și lui Feier, acum la venire, când eram în mașină, motivul întoarcerii mele e simplu. Cum a fost în Franța și de ce nu am mai rămas? A fost bine, dar nu atât de bine încât să-mi fie greu să plec de acolo.

Leontina și Filă trăseseră băncuța mai la umbră. Un pui de-al lui Cheți, de care mâța chiar nu avea habar că-i va duce talentul mai departe, intrase singur pe sub poartă. Făcuse ceva drum de la Miheț până la casa lui Cloambă, dar iată-l că a ajuns.

— Dragilor, mă interesează plantele din Pădurea Covaciului, zise doctorul privind și el cum pisoiașul se lupta cu firele de iarbă stufoasă.
— A cui oare îi mâțucu ăsta? Leontina îl luă ca pe un pămătuf și-l așeză la încheietura cotului. Mâțucu imediat se vârî sub mâneca femeii și nemișcat rămase acolo ascultând.
— Cum vă spuneam, continuă doctorul Medveș, în anul acela, imediat după revoluție, nu eram pregătit să plec din sat. Tocmai mă lăsasem de fumat și n-aveam nici o stare. Era o zi de duminică după amiaza. Am urcat în podul casei unde, la parter, era dispensarul. Praf, scânduri, două paturi cu ramă de fier. Văd un cufăr vechi plin de cărți vechi și de reviste. Multe în limba maghiară, germană. Am aflat că acel cufăr fusese al unei familii care locuise în casă înainte de 1900. Avocat sau jurist, unul din foștii proprietari ai casei naționalizate nu a apucat să-și ia cu el cărți, documente, arhive de familie. Casa lui a devenit ulterior dispensar comunal. Motivul pentru care dispensarul comunal s-a aflat mereu în sat și nu în comună nu l-am știut niciodată. Mie mi-a părut bine. Așa am început să am pacienți și din satele învecinate, pacienți care nu mergeau la oraș decât pentru cazuri grave sau pentru internări.
— Da pe mine tot n-aț reușit total să mă tratați cu depresia.
— Lasă asta, Filă, că ești vindecat!, zise ea trăgându-se mai aproape cu scaunul. Ți-or zâs ăia de la recrutare că n-ai nimic? Ți-o zâs că ești apt? No, taci acuma. Zâceți mai departhe dhespre cufăru ăla. Ce mai găsârăț în el?

Leontina, care începuse să lege ce aflase din vis cu ce spunea doctorul, era foarte curioasă. Dar în ruptul capului femeia nu ar fi povestit cum stă treaba cu experiențele în domeniul paranormalului petrecute taman în dormitorul ei. Altfel spus nu s-ar fi deconspirat pentru nimic în lume. Și-a amintit pe loc și cuvintele mâței „Pădurea Covaciului e plină de ierburi vindecătoare. Vei vedea în câțiva ani că totul se va adeveri. Cu o singură condiție: să nu vorbești cu nimeni despre asta”.