Arhiva Afectivă. În curte, stau de vorbă liniștiți sub umbrar…

Orăștie,1954. He-hee! Unde-i biata tanti Mariți a noastră care venea la șase dimineața, odată pe săptămână, și pe care, bunica o aștepta cu ibricul de cafea fierbinte ținut pe Primusul din bucătărie? Mariți, după ce își sorbea laptele cu pâine dintr-o farfurie de supă, „altfel nu”, adresa câteva cuvinte, mereu aceleași, ceșcuței de cafea căutând-o din ochi pe bunica și apoi strigând spre coridor „Săru’mâna, cofeiul nu acu; poate capăt un vinars mai târziu”. Bunica îi răspundea din cămară: „Când gați treaba, numa când gați treaba capeți vinars, da nu-l bei aici, îl duci acasă”. Mariți scotea covoarele la bătut, spăla podelele, pregătea leșia pentru rufe, fugea la piață să cumpere albăstreală, mai zăbovea cu bunica la povești, apoi tot povestind termina de spălat o covată mare de rufe. Lenjeria fierbea cu săpun ras și alte minunății în două cazane mari de aluminiu. Ai fi zis ca sunt două meșterițe alchimiste, dacă le vedeai pe bunica și pe Mariți învârtind la răstimpuri rufele cu niște maiuri lungi în odaia aceea plină de aburi și miros de scrobeală. Aerul reavăn al bucătăriei îmi dădea o stranie somnolență, dar amestecat cu aerul rece care îmi răcorea obrajii la fiecare deschidere a ușii, mă ajuta să rezist tentației de a ațipi. Nici nu apucam să aflu când au ajuns să fie întinse rufele afară pe sfoară și pe sârmele din curte, că le și vedeam în brațele lui Mariți aduse cu grijă înapoi în casă. În zilele geroase rufele erau înghețate și nu aveam voie să le ating ca să nu le rup. Apoi spre seară, întreaga încăpere se umplea de mirosul ca de copil mic al rufelor călcate. Tiglăzăul* era pregătit, încărcat atât cât trebuia cu jăratec și ce încântare era să aud fâșâitul lui discret pe câmpul vast al cearceafurilor de bumbac sau de in. Când Mariți călca, se petrecea un întreg ritual al albiturilor, iar fierul de călcat șopăia mereu când mai lung, când mai scurt, cu reveniri și insistențe la colțuri, părți tivite și monograme. Venea seara, afară fulguia ușor, Mariți începea îmbrăcatul – ciorapii de bumbac gri cu elastic, furoul de milanez peste budigăii roz flaușati, un tricou alb, al doilea tricou alb (întotdeauna bărbătesc), bluza de trening cu fermoar „vert-bouteille”, fusta bleumarin de stofă plisată, sandalele negre cu toc scurt și lat, apoi peste sandale își trăgea șoșonii. Nu avea palton, ci un fel de șal mare de lână, nu prea groasă, care îi acoperea capul și spatele până în dreptul șalelor. Lua plasa cu sticla de vinars, număra banii primiți rulându-i într-o batistă pe care o ținea nu știu unde, apoi se apleca după bidonul gol de petrol pus în antreu pe care urma să-l aducă plin a doua zi.

Dumnezeu te-mburde în Rai, dragă tanti Mariți!

Timișoara, 1955. Bunica Anastasia mi-a spus azi că deși am șase ani și că în curând voi merge la școală, tot degeaba. O „dezamăgesc”, așa mi-a spus. Dar nu cred că era chiar așa supărare cu dezamăgire fiindcă întindea foaia pentru tăieței în clipa aia. Și știu de la mama că atunci când bunica Tasi face tăiței, nu tot ce spune trebuie luat foarte în serios. Niciodată când gătește, bunica nu se răstește și nici nu folosește cuvinte neplăcute ca să nu ajungă mâhnirea în mâncare. Azi s-a supărat încă de dimineață că am blocat ușița cazanului de la baie cu un butuc. Focul urma să fie aprins mai târziu, puțin înainte de ora opt. Eram foarte impresionată de măreția cazanului cu tot soiul de țevi și robineți. Dar e și un loc misterios. De fapt, cazanul e ca o sobă unde se așază lemnele care, după ce sunt aprinse, încep să încălzească apa. Văzusem că lucește ceva în spatele butucului, am tot învârtit vătraiul în fel și chip, până când butucul s-a rostogolit blocând ușița. Nenea Ion, care locuiește la mezanin, a venit să rezolve treaba. Un carton gălbui de la un caiet vechi mototolit părea ceva luminos, acolo în întuneric, printre lemne. Nenea Ion și-a scuturat palmele de cenușă și mi-a spus ca pe viitor să încerc să nu mă mai uit în sobă ca la film. Apoi, bunica iarăși s-a supărat că de ce i-am spus că doamna Popovics a gătit „varză a la Cluj”, în timp ce noi avem la masă tăieței cu nucă? Adică, zice ea, de ce nu vreau eu să înțeleg că tăiețeii cu nucă sunt pentru desert? Ce, să creadă doamna Popovics că noi mâncăm numai desert? Și de ce nu vreau eu să înțeleg că ouăle s-au scumpit? Și că mă învață să fac clătite, dar numai atunci când vom fi singure în bucătărie. Apoi, când bunicul Tibi a vrut să-mi explice „a suta, a mia oară”, că bucătăria noastră e „la comun”, bunica iar m-a certat și mi-a zis să nu mă mai holbez așa când bunicul îmi explică ce e aia bucătărie în comun. Eu mă duc în curte. M-am săturat de toată ciorovăiala. Pe coridor mă întâlnesc cu domnul Sidoriac indignat că cineva i-a folosit capacul de la ceainic și că de atuncea tot ceaiul lui miroase a tocăniță. Da, da, trebuie să fug în curte fiindcă oamenii nemulțumiți mă obosesc. Ajung în dreptul scării de ieșire cu genunchii juliți fiindcă am vrut să mă urc pe poartă să mă dau cu poarta, dar am căzut. Iau în pumni apă de ploaie din găleata de sub burlan și îmi spăl genunchii. Nu mai băga mâinile în găleată! Aia e apa mea curată, strigă domnișoara Marika cea „rujată zi de zi”. Are dreptate, zice tanti Juji care e vecină cu Marika, e apa pentru limpezit. În curte stau de vorbă liniștiti sub umbrar: Miklos bacsi, Herm oncăl, nenea Finkelstein și tanti Ietzika. Se sfătuiesc cum să serbeze Paștele, fiindcă anul ăsta sărbătoarea fiecăruia cade cam în același timp.Tuturor le place când sărbătorile coincid. Atuncea fac schimb de ouă roșii, cozonac, pască, matzos și salam de gâscă. Mă urc pe coșul cu lemne a lui tanti Popovics și încep să cânt bocsi, bocsi tarka.

eu la șase ani

in bucătarie

lemne pentru cazan

Mariti inainte de cafea

Mariti la opt ani

Mariti pe strada

tiglazau

vechi boiler cu lemne