Croația, Cipru, Lituania si Slovenia au primit luni aprobare pentru PNRR. În total,16 state membre au PNRR-uri aprobate și de Comisie și de Consiliu

Arhiva Afectivă. Întinzând gamela cu eleganță 

Elita postdecembristă, alcătuită nu doar din intelectualitatea care a balansat între guverne și partide istorice, dar și din multe persoane care aveau vârsta de trei sau patru ani când Războiul începuse, povestește cu nostalgie despre România perioadei Belle Époque.

Se înțelege că atunci când ești un tânăr preșcolar, de patru sau cinci ani, descifrezi cu ușurință articole și studii de istorie, citești cu dezinvoltură presa zilei criticând sau aprobând diversele jocuri politice, prevezi cu precizie rezultatul calculelor diplomatice etc. Da, cum să nu! Prin urmare, un copil care știe toate acestea, și care l-a văzut pe rege călare într-o poză color, nu va uita toată viața acea imagine. În schimb, va suferi crunt când, la patrusprezece ani, va fi trimis într-o tabără de pionieri socialistă, va mânca scârbit la cantină și va afla, într-o primăvară, că, în sfârșit, Stalin a murit. Tânărul elitist (nu leninist!), va deveni dizident de îndată ce va refuza să cumpere de la chioșc ziarul cu chenar negru anunțând decesul Tătucului.

Pentru această elită, România interbelică era nu doar un șir de amintiri plăcute, ci și un etalon al eleganței, civilizației și libertății. Nu conta nici criza economică din țară, nici faptul că era condusă de indivizi care dovedeau la tot pasul amatorism și corupție. Nu. Așa cum nostalgicii de azi ai perioadei 1945 -1989 vorbesc de timpurile bune trăite între anii 1960- 1972 în RPR, tot așa nostalgicii perioadei 1918 – 1945, sau cei ai perioadei 1939 – 1972, deapănă cu drag amintiri despre timpurile bune dinaintea crizei din anii 30. Pentru absolut toți nostalgicii, fie ei ante-decembriști ori nostalgici ai perioadei interbelice, ne vin in ajutor câteva pagini de adevăr trăit, nu plăsmuit și nici compus la comandă. Iar peste toate aceste pagini ne privesc, din depărtări tăcute, ochii celor care au plătit prețul scump al neatârnării, al dorinței de a-și păstra conștiința nepătată. Oamenii de mare caracter ai elitei interbelice prinși sub călcâiul strâmb al istoriei ne vor privi mereu așteptând un răspuns, iar noi vom reține drept concluzie, nu doar nedreapta lor suferință și moartea, dar mai ales mâinile lor întinzând gamela cu eleganță.

„Viața noastră publică trăiește în cel mai vast desfrâu intelectual. Nimic nu angajează și nimic nu obligă. Totul este posibil și totul este iertat. A te ridica azi împotriva unui program și a ți-l însuși mâine – această operație cu vădit caracter penal – devine în politică un exercițiu lipsit de sancțiune.

O generală iresponsabilitate intelectuală umbrește dialectica politicii noastre. Ideile circulă din buzunar în buzunar, cu o dezinvoltură supremă. Bărbații noștri de stat trăiesc sub regimul indiviziunii proprietății politice, discutând, trăind și bătându-se e pe etern aceleași confuzii programatice comune tuturor și aparținând nimănui. În acest obștesc dezmăț, e o îndrăzneală desigur să iei pe cineva de piept și să-l întrebi de unde anume deține hârtia cu idei și soluții pe care o agită.”

Mihail Sebastian*, Cuvântul 1933

„Toți sunt la fel, toți până la unu. Sunt gata să respecte nu importă ce, nu importă cum, nu importă când, să respecte până la sărutarea cipicilor toate prostiile din lume, numai să-i pui pe scaunul puterii, care este scaunul tuturor respecturilor. Respect, un cuvânt compromis.”

Mihail Sebastian, Cuvântul 1933

„Mihail Sebastian a fost un jurnalist împătimit. A scris, uneori zilnic, articole, note, eseuri, reportaje, note de călătorie – un uriaș depozit de impresii și judecăți asupra oamenilor și evenimentelor timpului.”

Teșu Solomovici Mihail Sebastian , Jurnal 1926 – 1945.


„Proasta guvernare interbelică** a însemnat, totodată, un eşec lamentabil al elitei intelectuale româneşti de a contribui, cu profesionalism şi eficienţă, la guvernarea democratică a statului şi la modernizarea profundă a societăţii. Cu excepţia tinerilor universitari agregaţi în jurul profesorului Dimitrie Gusti, care şi-au propus mai întâi să cerceteze şi doar mai apoi să încerce să inducă schimbarea în cadrul societăţii româneşti, mişcare cunoscută sub numele de Școala Sociologică de la Bucureşti (a se vedea capitolul Cadrul teoretic), singura aglutinare de intelectuali care a fost conştientă de faptul că „cercetarea ţării este premisa bunei guvernări“–, toate celelalte personalităţi culturale şi curente intelectuale, aproape fără excepţie, au fost într-o stare de absolută incongruenţă cu realitatea socială preponderent rurală. Se poate admite, cred, faptul că intelectualitatea– de formaţie preponderent umanistă- în sistemul educaţional românesc interbelic, spre deosebire de cea europeană -cu precădere tehnică – a fost, în toată această perioadă, într-un raport de dependenţă faţă de stat şi de paralelism cu societatea (a se vedea capitolul Șomajul universitar şi frustrarea intelectuală într‑o societate preponderent analfabetă). În ciuda faptului că, în general, elita politică şi culturală a fost bine educată în universităţi occidentale, majoritatea oamenilor politici şi a intelectualilor publici nu cunoşteau societatea peste care erau chemaţi să guverneze sau în legătură cu care conferenţiau de la diferite tribune publice. Pentru intelectualul de cabinet cu educaţie teoretică şi umanistă, adesea, funcţia publică a fost doar o sinecură oferită pentru a răsplăti o loialitate politică efemeră. În marea majoritate a cazurilor, persoanele care au accesat funcţiile de demnitate publică din România Mare erau profund incompetente în administrarea afacerilor publice, în ciuda titlurilor universitare de care făceau paradă.

În momentul în care angajările în aparatul de stat au fost suspendate, de-a lungul anilor 1930, pentru a limita efectele crizei economice şi financiare globale (1929-1933), elita intelectuală şi universitară– dependentă de stipendiile şi funcţiile publice– a cântat în struna autoritarismului regal sau în siajul partidelor extremiste. Mai întotdeauna, a practicat politicianismul, în diferite dozaje, pentru a oferi opiniei publice, într-o naraţiune convenabilă, marcată de ultranaţionalismul xenofob şi antisemitismul grotesc, explicaţiile necesare pentru toate neîmplinirile şi frustrările românilor sau pentru a legitima propria ascensiune. În realitate, responsabilitatea proastei guvernări aparţine elitei politice şi intelectuale româneşti interbelice, care a mimat democraţia (după Mattei Dogan) într-o manieră caricaturală (după I.L. Caragiale). Proasta guvernare interbelică a însemnat, în cele din urmă, eşecul absolut al centralismului administrativ (de factură liberală şi de influenţă franceză). Conducerea afacerilor publice de la Bucureşti, într-o manieră ultracentralizată, a provocat eşuarea statului şi înstrăinarea populaţiei locale de instituţiile publice (percepute ca sălaşuri ale pungăşiei şi parazitismului social). Măcinată de corupţie politică şi ineficienţă administrativă, România Mare a prestat servicii publice de o calitate atât de precară încât a nemulţumit pe toată lumea. Atât în Basarabia, dar mai ales în Transilvania, a fost larg răspândită percepţia socială potrivit căreia Guvernul de la Bucureşti a transformat provinciile unite în satrapii, pe care le administra ca pe nişte colonii. Pretutindeni au fost recrutate, pentru administraţia provincială, cele mai slabe şi mai corupte elemente locale, dornice de îmbogăţire uşoară şi obediente faţă de partidul de guvernământ. Din cauza sistemului centralizat, comunităţile locale nu aveau nicio putere reală asupra proceselor administrative. Priveau neputincioase cum corupţia înflorea, în forme şi manifestări necunoscute în Austro-Ungaria sau Rusia ţaristă, iar bruma lor de prosperitate se diminua în ritmuri tot mai accelerate. Principala explicaţie a acestui fenomen generalizat a constat în faptul că administraţia publică locală din Regatul României– subordonată complet organismelor tutelare centrale– a fost, mai curând, un instrument politic al guvernului naţional utilizat pentru a institui o ordine socială extractivă.” Bogdan Bucur, Sociologia proastei guvernări în România interbelică.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii