Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Lecția din pasaj
București, 1927. Mulțimea de trăsuri și automobile din dreptul pasajului Căii Victoriei spre strada Academiei părea să imprime ritmul pașilor tuturor pietonilor aflați în acel punct al orașului. Unii traversau Calea fie dispărând în pasaj, fie luând-o agale spre Capșa, fie spre redacția ziarului Cuvântul, fie în sens opus spre raiul delicateselor lui Dragomir Niculescu. Începuse ploaia. Strada reflecta imaginea răsturnată a trecătorilor, siluete în mișcare pe asfaltul plouat al orașului cu umbrelele lor deschise ca niște stranii ciuperci negre. Un grup de tineri veseli coboară dintr-o limuzină. Râsetele lor se răspândesc în spațiul îngustat, ecoul răspunde râzând la rându-i. Se opresc înaintea ieșirii dinspre strada Academiei în dreptul bisericii ”Sfântul Nicolae Dintr-o zi”. Aici, în zona fostei Consignații, grupul se desparte. Unii din ei îmi fac semn să-i urmez. Culmea! M-au zărit. Iar hainele celor care m-au observat își schimbă miraculos aspectul. Negrul acela satinat, stofa având ”cădere” la taioarele doamnelor sau la costumele bărbaților se schimbă într-o clipă primind culoarea și textura hainelor anilor șaptezeci. Și cât aș fi vrut să mai rămân măcar un minut cu grupul celor din 1927. Dar totul s-a risipit într-un straniu vârtej al timpului. Cei care s-au arătat dispuși să-mi vorbească utilizând doar concizia privirii, lasă de înțeles că păstrează pe retină secvența din care au fost conduși cu discreție – dinspre secolul XX, în secolul XXI. Aflu, fără să pun întrebări, că vom zăbovi puțin în cofetăria Albina, că apoi va trebui să ne lăsăm în jos, ghemuiți pe sub mese până se opresc trasoarele, ca apoi, când vin scutierii, să putem ieși în stradă doar să-i observăm, atât.
În toată zăpăceala și confuzia incendierilor de microbuze și tomberoane, din strada Academiei își face apariția din neștiut nimeni altul decât Neagul, unul dintre fii negustorului Mihaiu din Târgușor, cel ucis de Radu Mihnea. Începe să povestească, fără să-i pese nici de scutieri, nici de trasoare că el a dorit foarte mult să ajungă domn al uneia dintre țările românești și că foarte bine ar fi ca după ce oamenii se vor duce la casele lor să povestească familiilor despre isprava sa. Că prea trec așa cu toții de sute de ani prin fața bisericii și prea puțini sunt aceia care se gândesc la el aprinzând o lumânare sau dăruind o prescură. Neagul, ignorând total ce urla Caramitru cu portavocea în balconul CC-ului, mai spunea că după ce a încercat zadarnic, cu rugăminți și cu promisiuni la sultanul de la Constantinopol și la principele Gheorghe Rakoczi, altceva nu a mai făcut, dar și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu. Drept urmare, a făgăduit că va ridica o biserică doar într-o singură zi. Cu toate că n-a obținut tronul, și-a respectat promisiunea. Mica biserică ridicată de Neagul este atestată documentar cu numele „Dintr-o zi”, într-un act de judecată din 5 iunie 1665. Despre ea, cronicarul Radu Greceanu scria că era „o bisericuță dă lemnu, mititică foarte și veche dă mai cădea, care să chiema Biserica Dintr-o zi”*
Răcorit, Neagul plecă dar nu înainte să dea un ocol bisericii ctitorite de el cu atâta nădejde. Aș fi vrut să-i spun că fără multa lui speranța și credință micul locaș de rugăciune nu s-ar fi ținut până azi în picioare. Dar ceva tot a prins din gândul meu fiindcă a zâmbit tinerilor care alergaseră în pasajul Victoria, acelor tineri venind așa, la plezneală, din 1927 în 1970. Neagul îi văzuse cum se opriseră privind cu seninătate turla ce se vedea peste drum, în stradă. Am asistat cu emoție la secunda lui de mulțumire. Mi-a părut bine că atât ziua ploioasă a Bucureștiului de altă dată cu forfota lui elegantă, cât și apariția lui Neagu, ctitorul bisericuței din strada Academiei, au fost întâmplări petrecute înaintea declarării stării de urgență. Mai puteam eu oare să socializez cu toți aceștia în cofetăria Albina in condițiile distanțării obligatorii?
Hai lasă lamentările, zise domnul Paul Morand soțul Elenei Șuțu care tocmai se despărțise la Capșa de un prieten de familie. Ascultă aici: Mai mult decât o capitală, Bucureștiul e un loc de întâlnire; un loc public în care vii să-ți rezolvi afacerile, să protestezi sau să cerșești, să bați la ușa domnitorului – ieri – a statului – azi. Aici îți golești punga și îți umpli capul cu idei și moravuri occidentale. Mult timp, cele mai frumoase reședințe din București au fost locuințele provizorii ale unor rurali. Acești urmași ai Romei n-au moștenit rigoarea romană; nimic nu este drept aici, totul e strâmb, politica și străzile, hainele și automobilele, trotuarele se umflă… la București ziua de ieri e uitată rapid, ziua de azi e fără importanță, iar singurul cuvânt pe care îl aude și, după lungi așteptări prin ministere, îl învață americanul furios ori suedezul rătăcit aici cu speranța de a obține aprobare pentru o afacere, este cuvântul mâine. Lecția pe care ne-o dă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci de viață; te învață adaptarea la orice, chiar și la imposibil.**
https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-sfantul-nicolae-dintr-zi-137505.html
https://www.elefant.ro/bucuresti_04b41653-ca9e-4ab7-bd75-2a5c51314737
Comentarii
Lasă un răspuns