Arhiva Afectivă. Mâine îți arăt strada Cristofor Columb, dacă vrei

București,1962. Pe lângă forfota și soarele Lipscaniului, în librărie e răcoare și liniște. Părinți și copii cercetând spre rafturi caută să-și amintească, pe loc, ce e important de cumpărat, alții, vorbind în șoaptă, privesc prin sticla vitrinelor noile stilouri. Uite, doi băieți s-au decis! Își iau avânt și veseli încep: Vă rugăm două… Cu un aer sever vânzătorul de la rechizite/papetărie le ponderează entuziasmul : … două ce? aveți lista făcută? Auzind asta, îl privesc pe tata și prinzându-l de mână vreau să-l conving că nu trebuie să mai zăbovim în librărie. Da’ ce s-a întâmplat? Abia am ajuns. Nu avem listă, murmur eu spășită. Ce listă? Aaa, LISTA ! Tata zâmbește. Are pe figură expresia : „Iarăși?”. Da, mi-a spus, încă de ieri, să scriu tot ce trebuie să cumpărăm, dar, na, am uitat hârtia aia acasă. Tata e grăbit, și-a amânat o întâlnire importantă ca să vină azi cu mine pe Lipscani, la librăria Coșbuc. Vânzătorul, înduplecat de buna creștere a băieților, le-a adus două caiete mari cu hârtie milimetrică și două seturi de penițe Redis. O doamnă elegantă, aplecată spre raftul cu discuri exclamă plină de entuziasm: Oh! Buxtehude! Dar aveți aici ceva ce nici la Muzica nu au adus încă. Ce noroc!

Tata oftează scurt și se adresează domnului înalt cu halat bleumarin și pieptănătură îngrijită, adică nenea librarul. Vă rog: un raportor, un compas, un plic cu etichete, pelicanol, o gumă de șters, cerneală, un creion bicolor. Hârtie albastră aveți? Avem, dar de ce nu luați coperți de plastic? Vom lua și din acelea câteva, zice tata mai mult pentru sine. Ieșim în stradă. După caiete venim în altă zi. Iartă-mă, tată, că am uitat lista. Apoi brusc revine in librărie. Aveți cumva o listă generală de rechizite școlare pe grupe de ani? Avem, dar știți, școlile au fiecare…și mai ales profesorii solicită, pentru anumite materii. Atunci e foarte bine, rezolvăm acum și capitolul caiete. Podeaua librăriei Coșbuc dată cu motorină îmi amintește podeaua clasei mele de pe strada Horea din Brad. Îmi este brusc foarte dor de fosta mea clasă și de domnul învățător Dumitru Vârtaci. Plasa e grea. Mă ofer să duc plasa împreună cu tata. Lasă, ne încurcăm așa. Tu ești mică. Ba nu, te rog, vreau să te ajut să nu le cari singur. Ia mai bine sulul de hârtie, echerele și rigla. Mai ai Atlasul de anul trecut sau iarăși l-ai împrumutat? Îl am, tăticule. Am și un glob pământesc adus de bunicul de ziua mea. Strada e plină de lume. Vrăbii gureșe ciripesc pe sub streșini sau pe cablurile electrice. Suntem încă în august. La marea defilare din 23 am ajuns anul ăsta să-l vizităm în casa lui de la șosea pe nenea Grișa Benetato*, soțul mătușii Tinica. Ne-a arătat statueta primită de la Președintele Sukarno. Trecem pe lângă clădiri vechi, impunătoare. Ajungem la ieșirea din Lipscani, în dreptul magazinului Victoria. Uniformă ai sau trebuie să cumpărăm una nouă? Am, e bună, am și cămăși bune, nu mi-au rămas mici. N-am bascheți. Aha! Bine. Pentru bascheți o rogi pe mama să meargă cu tine. Fără probat să nu îți ia nimic, te rog. Am să-i spun și eu. Cea mai mare prostie este cumpăratul de încălțăminte fără probat. Tati, ești supărat? Aș fi ajuns mai repede acasă cu toate astea, aș fi venit cu tine să luăm tot ce îți trebuie pentru școală dar, dacă nu am mașină e mai greu. Am de rezolvat atâtea pentru sanatoriu. Mâine plec iarăși la Moroieni. Mă mai văd cu voi abia peste două săptămâni. Ajungem la trecerea de pietoni de lângă Librăria Academiei. Cât va mai dura naveta asta, tată? Tata îmi răspunde așteptând schimbarea semaforului: Cine știe? Poate nu toată viața. Cine știe …

București, toamna lui 1962. E frig, e o seară umedă de noiembrie. Locuim, eu și mama, în gazdă pe strada Mogoș Vornicul. E aproape de liceu. Asta e bine că pot să merg pe jos până la școală. Apa caldă nu merge? am întrebat eu proprietăreasa. Mama iese grăbită din camera noastră și pleacă la radio. Sunt în tură dublă azi, dragă doamnă Surufca. Nu avem lemne și pentru caza, îmi răspunde doamna Surufca. Încălzim apa pe aragaz, o găleată e absolut suficientă pentru spălat. Da de ce mă întrebi? Voi aveați acasă permanent apa caldă? Răspund netezind cu piciorul o traversă de iută: Mama și la Timișoara făcea duș cu apă rece. Mă întorc în odaie și aprind veioza. E lumină slabă în mica noastră cameră. Jaluzeaua e stricată și coborâtă de-a lungul întregii ferestre.

București, 1963. Tata e la sanatoriul Moroieni. Vine să ne vadă cam de două ori pe lună. Locuim toți trei cu chirie pe o stradă minunată cu nume de războinic – Intrarea Armașului. Aici vom sta într-o cămăruță cu hublou până în 1966. Când învăț până seara târziu, mai ales când încep tezele, trebuie să intru cu lanterna sub pat. Un perete al camerei noastre este cu glazvand și dacă e lumină la noi, îi deranjăm pe cei din camera alăturată atunci când vor să doarmă mai devreme seara. În bucătărie nu îmi place să învăț fiindcă nefiind ferestre, mirosul de prăjeală persistă. Dar cel mai neplăcut este damful acelei scrumiere de pe colțul bufetului. O scrumieră în formă de scoică mare, cândva albă, necurățată de când lumea și pe care proprietăreasa mi-a interzis categoric să o spăl. Afară e o toamnă de culoarea mierii cu miros și arome de nuci verzi. Strada e plină de copii. Peste drum de numărul opt, unde stăm noi, locuiește domnul Lecca și al dumnealui cocker roșcat. La poarta casei noastre se află două bile imense de piatră și o jardinieră Belle Epoque. Aici, în fața casei cu iederă, are loc prima “întâlnire”. Am paisprezece ani și sunt fermecată de felul în care un băiat cu bicicletă Mifa, șosete bej, sandale maro și genunchi zdreliți, driblează și marchează goluri în poarta formată din două pietre de macadam. Simt cum gleznele mele devin moi ca niște macaroane scăpate din furculiță în momentul în care mă întreabă: Tu ești ființa care ai venit din orașul unde se află Muzeul Aurului? Mă joc câteva clipe cu mingiuța mea albastră. O arunc în sus, o privesc, o prind, și iarăși tot așa de câteva ori. Apoi îl chestionez: De unde știi tu de Muzeul Aurului? De la un unchi de-al meu, zice băiatul care driblează fantastic. Trec peste și schimb vorba. Nu am mers niciodată cu o bicicletă ca asta, cu o Mifa adevărată! Nu există Mifa neadevărată, zice. Știu, răspund zâmbind stânjenită de propria mea stupizenie. Pot să fac și eu o tură cu bicicleta până la colțul străzii și înapoi? Da, poftim. Potrivesc pedalele și urc. În urma mea aud: Mâine îți arăt strada Cristofor Columb, dacă vrei. Revin, predau bicicleta. Mulțumesc, a fost fain! Mergem și pe alte străzi pe aici prin apropiere, spune băiatul jucându-se cu clapeta soneriei de pe ghidon Amândoi simțim că suntem martorii unui “început” ce avea să devină unic. Am alergat pe toate străzile din jurul caselor noastre, am cunoscut toate frunzele din Grădina Icoanei, am studiat toți norii care treceau peste strada Polonă, am admirat imensul lampion roșu al Ambasadei Chinei din colțul bulevardului Dacia. Prima întâlnire “stabilită” a avut loc într-o zi de iulie, la ora șase dimineața, în dreptul casei cu iederă unde locuia domnul Lecca și al dumnealui cocker roșcat. Ca să nu dăm de bănuit, am spus fiecare că vrem să mergem la ghețărie să ne asigurăm că răcitoarele au suficientă gheață. Era foarte cald în vara aceea, a lui 1963. Eram atât de emoționați încât mereu ne aplecam să ne ridicăm șosetele, asta așa, ca să ne găsim cuvintele care la fiecare răspuns sau întrebare erau mereu asemănătoare. Tu vezi că gândim la fel? O să ajungem să nu mai vorbim, vom conversa tăcând. E tare nostim, nu-i așa? Când vrei să spui ceva, eu spun același cuvânt ca si tine. Da, așa e! În altă viața am fost frați. Așa cred și eu! Dar tu erai mai mare cu un an. Ba nu! Tu erai mai mare. Dar ce contează, țipam amândoi printre hohote de râs. Din plasa de sfoară, calupul de gheață picura și dâre subțiri de apă marcau drumul nostru pe asfaltul verii. Fulgi de păpădie zburau spre alte zări dinspre frunțile noastre apropiate.

București. Iulie 2019. Toată viața asta nu este decât tabla de șah a zădărniciilor și oportunităților.
Nu este nicidecum vorba despre învingători sau învinși, despre victorii sau pierderi, ci doar despre oportunități și zădărnicii. Dacă după îndelungi căutări te nimerești unde nimeni nu te dorește, zadarnic ai ajuns până acolo. Dacă, fără nici un efort ai ajuns prin hazard acolo unde prezența ta se potrivea unei mutări de șah, asta se poate numi ”succes prin oportunitate”. Dacă pasiunile și convingerile tale impresionează doi-trei prieteni, acestea sunt nesemnificative. Dacă prin pasiunile, convingerile și acțiunile tale reușești să impresionezi sau să atragi un public numeros înseamnă că ești un bun strateg și un excelent șahist pe tabla vieții. Nimic nu se întâmplă ”bine” fără o tactică bine pusă la punct. Însă, chiar și atunci când ”proiectul” pare impecabil se poate să apară zădărnicia, care, cerându-și drepturile, modifică după bunul său plac starea de fapt dând cu tifla aproape tuturor oportunităților. Așadar, pentru a asista la această permanentă confruntare fără să te destabilizezi, fără să devii depresiv, e nevoie de multă luciditate. Iar starea de luciditate presupune să înțelegi pe rând rolul pieselor, al tablei, și nu în ultimul rând al cutiei închise, în care toate acestea, la răstimpuri se adună.

Armasului_ hubloul nostru la eajul intai

Armasului_ la bile jpg

Armasului_vechiul hol

Bulevardul-Elisabeta1944.jpgLibraria Remus Cioflec ulterior Academiei

Fosta librarie George Cosbuc

Lipscani inainte de 89

Lipscaniul asfaltat inainte de 1949

Moroieni _1

uniforma scolara in anii 60