Arhiva afectivă. Manierele chelnerului și grosolănia tovarășului

10/07/2020 | ✎ Sabina Ivașcu

Privesc fotografia făcută în sala Magritte a cazinoului de la Knokke Le Zoute, în care eu apar în partea dreaptă a imaginii în mijlocul sălii. La margine se află doamna Ostbie Berit din Norvegia, apoi eu, iar în stânga mea, purtând ochelari, este poetul mexican traducător în franceză al lui Octavio Paz, J.C. Leon. Suntem în a doua zi a Bienalei, 2 septembrie 1972. Ieri dimineața a vorbit Jean Cassou, iar seara am văzut un minunat spectacol de balet în coregrafia lui Maurice Bejart. Ascultăm pe rând cuvintele participanților, dar mie îmi zboară gândul la realitatea în care de curând mă aflu. În zori, deschizând fereastra hotelului ce dă spre strada Julius Hoste îmi spuneam: Acum trei zile, în Gara de Nord, trăgeam după mine valiza cu albume, haine, discuri și conserve, și uite cum stau acum la fereastra altei țări, pretinzând că vad ”ceva” sau ”altceva”.

Pretinzând că văd, da, fiindcă de fapt absolut tot ce se perindă în fața ochilor mei sunt suprapuneri. Nu am unde să mă ascund de ele, nu am unde! Adică: mă uit la chelnerul acesta amabil care mă conduce la măsuța mea și peste figura lui îmi apare tovul de la UASCR care vorbește cu mine trăgând sertare și căutându-și bricheta. Chelnerul: Venez-vous aussi pour le déjeuner? Tovarășul de la UASCR: Și cine te-a invitat în Belgia? Eu, chelnerului: Non, merci, apoi tovului: Nu m-a invitat cineva, știți eu am răspuns unei solicitări, o colaborare, fotografii, poeme, documentare Casa Scânteii, Bienala, domnul, pardon, tovarășul Crișan m-a întrebat, am compus panoul, am scris adresa expeditorului pe pachet, l-am dus la gară și după zece zile am primit această invitație. Și cine îți plătește drumul, noi nu avem fonduri pentru chestii personale. Păi, am vorbit cu familia și dânșii ar face acest gest, ar cumpăra biletul de tren. Și cazarea? Cazarea e gratuită. Cum gratuită? Citiți buletinul de participare, scrie pe ultima pagină. Crezi eu am timp să citesc toate aiurelile astea? Ai pe cineva în Belgia? Nu. Si dacă nu te duci ce se întâmplă? Ai trimis panoul, foarte frumos, salutare! Nu se întâmplă nimic, dar trebuie să scriu de ce nu particip, motivul refuzului. Ai fost la pașapoarte? Nu, nu pot să merg a pașapoarte fără acordul UASCR. Intră pe ușă Ion Traian Ștefănescu. Ce mai fac studenții de la Arte? Tovul: Vă cunoașteți? I. T. Ștefănescu : Dânsa scrie reportaje la Amfiteatru. Spre mine: Deci pleci la Knokke? Să ne povestești cum a fost. Chelnerul: Peut-être vous venez au dîner?

Pe faleză apare Astaloș, venit de la Paris. Stă de vorbă cu Nina Cassian, cu familia Boureanu. Mergem spre Cazino, peste o oră încep lucrările de după amiază ale Bienalei. În hol, Constantin Crișan, volubil, explică împrejurările prin care a ajuns Sabina să facă parte din grupul românilor participanți. Grupul român, în continuare nedumerit. Forfotă, lumini, pereții pictați de jur împrejur cu secvențe compartimentate. Frunze-păsări privesc spre o casă în semiîntuneric cu ferestre luminate iar în scena alăturată nori albi plutesc pe albastrul cerului Magrittian până când întâlnesc femeia arătând un ou ținut în mâna dreaptă porumbelului alb ce stă să se desprindă din mâna ei stângă. Ești dispusă să cinezi cu noi? Îl privesc zâmbind stânjenită pe pictorul Tytgat, care așteaptă un răspuns și nu știu cum să mă scuz. E nerăbdător să te prezinte unor prieteni care corespondează cu un student ceh, îmi explică vorbind în franceza ei grăbită, ca râul peste pietricele, doamna Tytgat. Apoi, fără să aștepte răspunsul meu dispar amândoi în mulțimea care se repede să-și ocupe locurile in sală.

Am răspuns invitației. Am cinat împreună. Chemaseră o grămadă de prieteni în acea seară în Rue d’Aurore. Soneria suna mereu, lumea intra, saluta, apoi zâmbea uimită privind ca la urs întâlnirea Estului cu Vestul deasupra farfuriilor cu salate, fructe, brânzeturi și vin. Priviți, spune Médard Tytgat, ea a făcut aceste crochiuri aici in atelier. Nu vrei să îți continui studiile la noi? Unde? Aici, la Bruxelles sau la Paris. Întreb: Aveți secție de artă monumentală? Nu, avem doar specialiști în tehnici de artă murală. Atunci, nu e mai bine să îmi termin studiile acasă, unde am tot ce îmi trebuie, întreb privind gazdele, dar mai ales invitații care își întinseseră gâturile să vadă mai bine, unii țuguind nerăbdători buzele. O liniște ciudată s-a așternut deasupra platourilor, pisica pictorului a sărit de pe fotoliu pe canapea, iar afară, în stradă, niște cheflii cântau de mama focului un refren popular. Mă aflam în plină „scenă de gen”. Doar anul,1972, era diferit perioadei scenelor de gen flamande, celebre secolului XVI.

Peste câteva zile aveam să mă întorc la București.

Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii