Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Arhiva Afectivă. Nu-i deloc ușor să scrii elegant despre mizeriile acelor timpuri

1959. Septembrie. Aveam zece ani. Era o toamnă bogată cu struguri mulți. Piața era plină de muscat, tămâioasă, coarnă. Pepeni galbeni și lubenițe se mâncau la aproape orice colț de stradă, așa „la botul calului”. Lumea se bucura de bunătățile unui august generos, dar odată cu încheierea vacanței și concediilor oamenii își „revizuiau” încălțămintea. Așa era atunci. Nu se aruncau pantofii dacă puteau să fie reparați. Ghete, sandale, mocasini etc. erau duși la pantofărie pentru ajustat, revigorat. Astfel, încălțările mai țineau un sezon, chiar două. Dar pentru noi, copiii, REGI erau „teneșii” chinezești din pânză cu talpă de cauciuc. Eu am avut la început teniși albi și apoi, peste un an, în 1960, când la magazinul de încălțăminte au adus marfă nouă, am avut și bleumarin. Cei albi erau cei mai căutați. Spălați cu apă și săpun Cheia, albiți cu cretă, apoi plezniți și scuturați bine, erau încălțările mele preferate. Eram admonestați de la ferestre de vecinele gospodine din bloc, să ne scuturăm tenișii „peste alee, peste partea cimentată, nu peste flori”. Șireturile spălate și ele bine, tunse de ciucuri și ațe rebele, erau puse la uscat mai la marginea sârmei, alături de carpete și traverse. Și apoi, când mă năpusteam spre ușă cu șosetele în buzunar gata să încep o nouă zi pe Lia sau pe ștrec, venea avertismentul: nu te încalți acum cu tenișii! Nu? Păi de ce? Nu s-au uscat, sunt încă uzi. Mai trebuie să stea vreo două ore la soare. Bine, bunico. O să iau sandalele. Sandalele sunt la cizmărie, le-am dus să le pună placheuri. Da de ce, bunico? Fiindcă de atâtea ori ai intrat cu sandalele în Criș încât le-ai nenorocit tălpile. Mândrețe de sandale aduse de la Deva. Lasă, bunico, acum dacă o să am placheuri o să mă auzi când urc și cobor scările, adică, nu mai trebuie să strigi după mine fiindcă vei auzi că sunt pe drum. Ba te poftesc să nu tropăi pe scări, ci să înveți să calci civilizat că nu ești soldățoi ci ditamai domnișoara de, azi-mâine, unsprezece ani. Mda. Și am fugit pe dealul Lia, cu tenișii încă uzi la vârfuri.

196.., București. La o grădină de vară lângă teatrul Boema, eu stând amuzată pe un scaun de nuiele, bălăngănindu-mi picioarele cu genunchi zdreliți și cu șosete albe căzute peste sandale, așteptând să se încheie dansul și să-i văd iarăși pe ai mei revenind la masă întrebându-mă: Așa-i că e frumoasă melodia asta? La microfon suntem anunțați: orchestra condusă de Dinu Șerbănescu a interpretat faimosul șlagăr „Ne-am întâlnit la Capri într-o seară.” După ce orchestra a tăcut se aud pașii chelnerilor pe pietricele și zornăitul sticlelor în frapiere. Sifonul ăsta e cald, zice tata. Un ospătar amabil ne aduce o apă minerală rece.

2013, București. Caut roșii de grădină, nu de solar, roșii românești. Nu se găsesc. Poate doar la producători, poate în provincie mai găsiți, mă îndrumă un aprozarist din fosta Piața Amzei, devenită acum spațiu de vândut flori și cam atât. Eram înainte de 1916 o țară de țărani. Mișcările sociale și marea revoluție industrială au încetinit posibilul progres al acestei națiuni de țărani. Apoi, al doilea război a slăbit ceea ce oricum abia se ținea. A venit colectivizarea în 46, țăranii s-au împuținat, am trecut la „clasa muncitoare și țărănimea”, sau la „țărănimea și proletariatul”. Cine să facă agricultură, cu cine și cu ce ? Asta se întâmplă când oamenii nu se știu organiza. În ardelenește spunem: „nu să știu gospodări, lucru slab”. America latină trăiește din cafea, dar tot sunt săraci. Noi eram „grânarul Europei”, dar tot săraci eram. Elvețienii făceau ceasuri, brânzeturi și ciocolată, dar nu erau săraci. La fel, francezii. Nemții au sărăcit și ei după 1916, italienii nu mai spun, brambureală mare. Rezultă că nu e chiar ușor să faci o națiune prosperă, îți trebuie tradiție, organizare și atitudine civilizată. Nici una dintre acestea nu au fost vreodată prioritare în agendele celor care au condus țara aceasta. Cincinalele prin care am trecut au salvat chipurile aparențele și da, o vreme se găseau de toate și oamenii erau cât de cât mulțumiți. O vreme. Vreo zece ani. Ce sunt zece ani în istoria unei națiuni? Mai nimic. A venit nebunia cu plata datoriilor, apoi 89, apoi tranziția. Iaca așa, vai de noi.

Avem acum mărfuri care se găsesc în general în lume. Mărfuri care în anii 80 păreau trufandale sau produse de lux. Dar asistăm la măsluirea acelor mult râvnite mărfuri. Nimic din ce se vinde la noi nu respectă rețeta originală, fie că-i săpun, detergent, supă la plic sau cafea. Suntem lumea a treia și nu putem plăti un produs original.

2014, aprilie. Când citeam „C’est moi qui souligne” în traducerea Nataliei Stănescu, mama mea avea (încă) o stare de spirit mulțumitoare. I-am dat cartea într-un moment important – tata nu mai era cu noi, și de la „plecarea” lui definitivă trecuseră abia câteva săptămâni. Speram să înțeleagă prin această lectură percepută de mama în felul ei, cu mintea și sufletul ei, că pe lume există mii și milioane de pierderi, de părăsiri, de plecări fără întoarceri.

A citit-o pe nerăsuflate și apoi mi-a spus: „Nu-i deloc ușor să scrii elegant despre mizeriile acelor timpuri, dar mie îmi e tare greu fără Stelian. Pune, te rog, cartea în bibliotecă și lasă-mă în amarul meu. Sunt foarte egoistă, da. Însă, tu știi, aș fi vrut să plec eu prima.”

Așadar, destinul a făcut în așa fel încât sfâșierile sufletești, dar și fizice ale Ninei Berberova să se intersecteze cu etapa cea mai apăsătoare a vieții noastre. Apărută la editura Univers cu o copertă care se pare nu conținea portretul ei, cartea Sublinierea îmi aparține a fost citită și răscitită. Am parcurs acele memorii într-o stare de mare emoție. Terminasem cu puțină vreme înainte lectura celor trei cărți – Trestia revoltată, Acompaniatoarea, Cartea fericirii. Acele texte ale memoriilor Ninei Berberova îmi aminteau tot ce înțelesesem în cărțile ei. Când spun „înțelesesem” mă refer la tehnica plină de farmec și subtilitate a scrierii acestei femei cu aspect fragil în tinerețe, foarte bărbătoasă apoi, până târziu, spre vârsta senectuții.

2015, noiembrie. Cu siguranță există zeci, sute, poate chiar mii de oameni care știu exact „cum a fost”. Însă, cu cât timpul va trece, „numărul celor ce știu” va scădea și cine oare va mai putea limpezi lucrurile? Ar fi o datorie față de cei ce vin după noi, ar fi o dovadă a faptului că în sfârșit fapte odioase sunt regretate și că cineva își cere iertare în numele străbunilor. Chestia asta cu eroismul de ocazie, cu „eu nu mă plec în fața dușmanului”, și cu tot soiul de alte slogane și îndemnuri, de la „treceți Prutul” până la „oleee, oleeee”, nu trebuie lăsată de izbeliște. Între ce limite îți recunoști apartenența la ceva? În ce context îți cauți identitatea? Unde iți este locul pe harta lumii? Și așa mai departe. Se uită ceva foarte important și anume: spre deosebire de slavi, nordici, celți ș.a., care au trăsături și caracteristici clar definite, noi românii suntem un „amestec de puncte cardinale”, aproape fiecare din noi având în familie două sau trei neamuri din care provin (vezi Mariți a noastră al cărei tată fusese maghiar, mama nemțoaică, ea fiind apoi crescută de la vârsta de zece ani într-un un orfelinat românesc.). Rusul din stepă, de pe malul Baikalului sau din Siberia este mai degrabă neamestecat cu multe neamuri. Ține la „spița” lui. Nu spun că nu există și la ei familii în care găsești tătari cu cazaci, iacuți cu turcmeni, kirghizi cu mai știu eu ce etnie. Dar felul în care rușii știu să fie uniți, felul în care știu să-și conserve stilul, folclorul, nu îl găsești la multe popoare. Dacă e o părere subiectivă, da, recunosc, asta este, e părerea mea, e observația mea după multe lecturi și vizionarea multor reproduceri de artă, arhitectură, conservate, restaurate în țările din jurul României. La fel ca rușii, foarte uniți între ei, sunt maghiarii, polonezii, cehii, nemții. Nu incultura sau suficiența, ci pierderea noțiunii de identitate i-a dus pe români în deriva și confuzia în care se află. Topirea, dispariția aproape totală a țărănimii, a muncitorimii, transformarea dintr-un popor, cât de cât, organizat într-un popor de zilieri, de șomeri, de căpșunari, i-a adus pe unii români în stadiul în care nu înțeleg să fie uniți decât dacă au o ură comună. Mulți dintre români au ajuns să considere un ideal lupta pentru plătirea diverselor polițe (imaginare sau reale) uitând unde se află, uitând din cine se trag, uitând că nu mai au prieteni, că nicăieri nimeni nu mai are cuvinte de laudă sau de admirație pentru ei. Nici măcar compasiune nu mai există pentru români. Când în lume ești cunoscut pentru cât de rapid ți-ai distrus țara, cine să te aprecieze și pentru ce? Păcat de cei câțiva români, tot mai puțini, care se străduiesc cu glasuri tot mai stinse, tot mai puțin luate în seamă, să țină în suflet mereu întinsă o hartă care zi de zi devine mai degrabă un straniu simbol decât reper concret al unei civilizații.


https://foto.agerpres.ro/foto/detaliu/1319076

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nina_Berberova

https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-87529-7-3/Nina-Berberova__Sublinierea-imi-apartine.html


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii