Arhiva Afectivă. O întâlnire neașteptată

În însemnările sale zilnice, Samuel Pepys notează detalii referitoare la proiectul unui dulap mare, cu rafturi încăpătoare, o primă schiță a unei biblioteci. Descrie ce fel de lemn ar fi potrivit, ce proporții să aibă dulapul, câte compartimente etc. Dar îl descrie atât de bine încât îl vezi! Dorința lui de a avea un dulap-bibliotecă este atât de mare, încât ilustrarea în cuvinte a acestui concept ajunge să fie extrem de vie, de concretă.

La 17 august, 1667, Samuel Pepys a scris în jurnalul său:

„Așa că mi-am luat soția și acasă, acolo eu la birou, și acolo cu Simpson, bucuros pentru a pune laolaltă presa pe care mi-a adus-o, pentru cărțile mele astăzi, ceea ce mă bucură extrem de mult”.

Câteva zile mai târziu notează iarăși:

„și apoi vine Simpson să-mi pregătească celelalte prese noi pentru cărțile mele”

Dulapurile pentru cărți, care au supraviețuit, au uși vitrate, împerecheate fiecare în 21 de geamuri mici, pe o secțiune joasă, de asemenea cu geamuri, fiind făcute pentru a conține volume mari de cărți. Ușa secțiunii inferioare glisează lateral. Învelișurile bazei și cornișele sunt sculptate fin cu frunze de acant. Pepys a pornit de la un singur raft și, în cele din urmă, a ajuns la douăsprezece, pe măsură ce colecția sa de cărți a crescut. Astfel de biblioteci înalte, cu uși vitrate, erau o inovație pe vremea aceea, dar Pepys era un om alert, curios și bine conectat la noutățile Londrei secolului XVII.

Thomas Simpson, sau Sympson lemnar (activ la 1660) a fost un Master-Joiner la Deptford Dockyard și Royal Naval Dockyard din Londra. Iar Samuel Pepys îi menționează numele de mai multe ori în jurnalul său. Slujba lui Pepys, administrator naval, l-a adus în contact zilnic cu șantierele navale, el fiind responsabil cu diferitele aspecte ale administrării lor. Așa cum reiese din jurnal,în mod explicit, că Pepys îl plătea destul de bine, nu este exclus ca Simpson să fi lucrat mai bucuros pentru Pepys când avea prilejul, decât pe șantierul navelor de război.

Deosebit de interesant este faptul că Pepys l-a convins pe tâmplarul Simpson să construiască rafturi pentru cărți sau, așa cum Pepys le-a numit, „prese de cărți” pentru colecția sa crescândă de volume. Acestea sunt păstrate acum la Biblioteca Pepys de la Magdalene College în conformitate cu prevederile testamentului lui Pepys.

Citeam în Jurnalul lui Samuel Pepys pasajul despre faimoasa lui bibliotecă. Ce bună idee, mi-am zis. Să inventezi un dulap pentru cărți în Anglia secolului XVII. Figura lui Samuel Pepys încântat de realizarea sa, și eu oprindu-mă din citit în Bucureștiul gri și înfrigurat al anului 1984. Un dulap bibliotecă englezesc descris cu amănunțime și librăria din intersecția Sălăjan cu Șulea. Ce combinație bizară. Ce suprapunere de imagini…

Jurnalul lui Pepys nu e însoțit de stampe sau gravuri de epocă. Apare un portret al autorului și atât. Dar descrierea acelui dulap e teribilă. M-a impresionat nu atât faptul că la 1667 un administrator al Marinei Regale concepe un dulap de cărți prevăzut cu geamuri, ci că în Bucureștiul aceluiași secol, abia la 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească – Școala domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din București, iar în vestul capitalei începe ridicarea Mănăstirii Cotroceni. Apoi, în 1689, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, austriecii intră în București. Vorbind despre această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune: „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limba nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate”. Să citești ce spune Radu Popescu despre umilințele îndurate de bucureștenii anului 1689 și apoi să-l urmărești pe Samuel Pepys, care notează cum mergea cu soția la teatru, la concert, la croitor, la dantelăreasă. Foamete și sărăcie valahă în timp ce englezul povestește cum „ne-am urcat pe casă Reevs să observăm Luna, Saturn și Jupiter; dar cerul era înnorat, așa că ne-am ostenit în zadar, pregătind și punând la punct luneta cea lungă.”

În 2004 ajung în Anglia și mă pomenesc plimbată prin Galeria Națională de către o familie de englezi simpatici, mult mai în vârstă decât mine, care veniseră la Londra pentru Simona. Cu ani în urmă ea fusese cazată la ei cu prilejul unui concert dat de studenții de la Colegiul Regal de Muzică, susținut în localitatea lor. Printr-un mail au aflat că Simona e distribuită într-o operă de Benjamin Britten, prezentată la Londra, și au venit să o vadă. Emoționant și rar gest! Niște oameni sensibili având și ei copii, nepoți, au îndrăgit-o pe Simona și, curioși să vadă cum a evoluat, s-au urcat în tren și au venit la spectacol. Ne-am întâlnit la o cafenea aflată în preajma teatrului. Mai erau câteva ore bune până la momentul intrării în sală, așa că mi-au propus să facem o plimbare printre lucrări de artă, mai pe scurt, să mergem la Galeria Națională.
Ajunsă în National Gallery am admirat sălile de pictură, costumele, tapiseriile. Numai că, în sala cu mobilier vechi englezesc, am rămas fără grai. Mă aflam în fața unui dulap mare cu multe rafturi. L-am cercetat din toate părțile, apoi m-am pus pe oftat admirativ și exclamații. Ghidul sălii m-a întrebat: Vă simțiți bine doamnă? Da, da, mă simt bine, am spus. Sunt puțin emoționată, atâta tot. Am impresia că eu cunosc bine acest dulap, că l-am mai văzut undeva, am bâiguit. Cine știe, poate ați văzut vreun documentar cu muzeul nostru, m-a liniștit ghidul. Nu, nu. Nu am văzut. Iertați-mă, am convingerea că mă aflu în fața dulapului bibliotecă a lui Samuel Pepys. Dar chiar nu înțeleg emoția dumneavoastră, dulapul acesta „este” o piesă de mobilier din casa lui Pepys, continuă ghidul calm. Păi cum să nu fiu copleșită, uluită, dacă nu l-am văzut în viața mea? Îl știu doar din descrierea făcută de Pepys în al său jurnal. L-am recunoscut imediat! Și nu sunt englezoaică. Really? That’s fantastic, a exclamat ghidul. Excuse me a bit. I must write this, și repede și-a notat ceva într-un carnețel.
Cei doi – soț, soție, vârstnicii melomani – mă priveau și ei cu sprâncenele ridicate. Nu le venea să creadă. Eu eram în continuare impresionată. Și cred că în acele clipe, dintr-o lume nevăzută, Samuel Pepys era mândru nu doar de invenția sa, de biblioteca sa, ci și de perfecțiunea descrierii sale.
Nu am să știu niciodată dacă ce văzusem acolo, în muzeu, era o copie sau originalul.
Pe mica etichetă ce prezenta exponatul scria limpede – acest dulap a aparținut funcționarului Amiralității Britanice, Samuel Pepys.
„Glazed bookcases of this type are believed to have been invented by Samuel Pepys. During the 1660s he had 12 of them built for him in oak, to hold his growing collection of printed books. They have been preserved in the Pepys Library at Magdalene College, Cambridge.”

„Se crede că bibliotecile vitrate de acest tip au fost inventate de Samuel Pepys. În anii 1660, el a construit 12 dintre ele din lemn de stejar, pentru a deține colecția sa crescândă de cărți tipărite. Au fost păstrate în Biblioteca Pepys de la Magdalene College, Cambridge.”

desen copie după schița lui Samuel Pepys

Dulap conceput după schița lui Samuel Pepys

vitrina cu cărti

https://www.pepysdiary.com/
http://www.furniturestyles.net/european/english/restoration-bookcases.html
http://roadeveron.blogspot.co.uk/2013/06/dyrham-park-house.html
https://standardebooks.org/ebooks/samuel-pepys/the-diary/text/chapter-1