Arhiva Afectivă. O seară în familie

După ce soarele coboară mergând să lumineze alte sate aflate pe cealaltă parte a Pământului, locuitorii din Salcâmu Mic văd cum, odată cu plecarea lui, zmeurișul din grădini devine tot mai umbrit, gardurile de nuiele sunt tot mai nedeslușite, iar acoperișurile și zidurile caselor par să devină simple forme întunecate, pe cerul senin al nopții.

Din curte, se zărește lumina aprinsă în bucătăria Ravecăi. Siluetele celor dinăuntru sunt în mișcare lentă. Unii stau pe loc, alții se apleacă mutând scaune și taburete până în momentul când în liniște toți se așază.

Leontina și Simion stau, ca de obicei, unul lângă altul în capătul dinspre geam al mesei, iar Remus și Raveca în celălalt capăt, cel apropiat de ușa dormitorului. Se înțelege că întotdeauna acestea sunt locurile lor. Rafailă, Vetuța și copiii din familie stau de-o parte și de alta a mesei, după cum le e voia.

După o scurtă rugăciune, fiecare se închină și cu un oftat, exprimând foame, bucurie, plictis, griji diverse, pornesc să mănânce. De fiecare dată, după primele îmbucături sau sorbituri, instinctiv, fără vreun motiv anume, fiecare din cei aflați la masă caută din priviri solnița. Această nevoie de localizare a sării vine de foarte departe în familie și nimeni nu-i poate defini cu precizie originea. Deși solnița se află pe masă, rareori este folosită. În schimb, carafa cu apă repede se golește, la fel și coșul cu pâine.

— Să vii tu de la recrutare, să aflăm de la Feier că ai venit cu șareta până la SMT Salcâmu și că de acolo te-ai urcat în microbuz…
— Care „semete” Salcâmu ? Unde-i asta? Vetuța era îngrijorată, bănuind, iarăși, că Rafailă al ei o înșală umblând pe cărări neștiute.
— Habar n-am, zise Rafailă mutând pe canalul „sport”. Chiar nu știu ce zice mama de semeteu. Cratița de pe aragaz îi goală? Păcat, mai zise, butonând în continuare.
— Nu fi trist, Filă, ardheii umpluți s-or gătat, da’ avem plăcintă cu mere. Napi, SMT Salcâmu, să numea stația aia dhe la monumentu fost al păsării dhe bronzu, când voi nici nu erați născuț. Acuma îi zâce Salcâmu Vale, nu the fă că nu știi.
— Aaa, da? Am uitat.
— N-o uitat nimic, zise Leontina, da’ face pă prostu’. Așe-i el norocos, fiu nost! Are năroc de socri buni.
— Și noi nu suntem părinț buni? întrebă Simon. Noi di ce să nu șcim cum o fost la Sibiu?
— Fain o fost! Am fost la Mimi și la Tibor, am stat de povești. Vă transmit la toți sănătate și viață lungă.
— Ce ți-or spus la recrutare? Ești apt?
— Ie.
— No, bine. Noi asta am vrut să aflăm.

Leontina mută solnița spre farfuria lui Simion.
— Mulțam, nevastă. No, Filă dragă, așe. Mumă-ta s-o tăt gândhit la depresia ta. I-o fost teamă să nu the găsască ăia că ești mai grav și să the trimeată la v’on spital și noi să nu mai șthim de thine cât îi șuhanu.

Auzind aceste cuvinte, Rafailă era cât p’aci să coboare în beci, dar de data asta se abținu. Știa că acolo îl putea cuprinde iarăși melancolia. Acum însă simțea că poate să-și păstreze cumpătul. Femeia cu barbă îi apăru o secundă în minte, apoi dispăru. Nu și privirea ei/lui. Câtă vreme nu trăbă să povestesc întâmplarea aia, toate-s la locul lor, își spuse, netezindu-și cu grijă gândurile ca și când ar fi fost foile unei cărți noi-nouțe.

Rânduite în trei straturi, pe platoul mare, feliile de plăcintă și zahărul vanilat pudrat deasupra, parfumară câteva clipe încăperea.
La televizor se anunța atât scăderea contaminărilor cât și succesul campaniei de vaccinare. Pe alte posturi erau filme, interviuri, emisiuni în reluare.
— Închide-,l mă copile, zise Remus. Ai uitat că am vrut să-l arunc in Murăș? Dhe dragu lu’ Vetuța nu l-am aruncat, că estea-s bucuriile ei — rețete, moda în Spania și filmările „acasă la câte o vedetă.”

Vetuța, cumva ofensată, se apără.
— Nu doar la moda din Spania mă uit. Mie-mi place și când s-arată filme istorice, circ, concerte.
— Vezi tu, dragă Simioane, zise Leontina scoțând o codiță de măr dintr-o felie de plăcintă, faptu că Vetuța să uită deodată și la filme istorice și la circ, nu-i prea bine. Îi posibil să le încurce.

Simion se gândi o clipă dacă să-i întărească spusele, dar amintindu-și că și el și nevastă-sa sunt în vizită la cuscri, deci la părinții Vetuței, găsi de cuviință să schimbe vorba. Dar în loc s-o dreagă, zise:
— Api, mă Remuse, ori cum o sucești tătă istoria asta a lumii îi tăt on fel dhe țircus. Nu totdheauna ce-i dreptu, da dhe multhe ori îi tare șoadă. Fără cap șî fără coadă. Poathe mai în vechime să mai hi fost oamenii mai dhe Doamne ajută, că așe cum îs acuma, îi lucru slab.

Remus nu spuse nimic. Căută din priviri găletușa cu margarete aia pentru adus murături, și nu o zări. Atunci se aplecă spre Simion și îi făcu discret semn să-l urmeze. Femeile nu observară nimic. Nici copiii. Erau cu toții fascinați de un număr cu delfini zburători în transmisie directă de la Delfinariul din Constanța.