Arhiva Afectivă. Obișnuitele zile

Animație mare în preajma sărbătorilor.
Mare alergătură, zbatere, emoții.
Era.
Acum, nici vorbă de așa ceva.
Astăzi „orice forfotă” ar aduce pe dată sirena poliței, cu poliție cu tot. Ei bine, nu chiar toată poliția, ci numai cea semnalată la 112 de vreun denunțător silitor. Sau anunțată de vreun jandarm stradal prin stație: veniți, veniți degrabă, cu echipaj, cu mascați, cu scutieri, cu ce știți, deoarece în strada…în piața…în scuarul… în holul…pe scara…sub balconul… în pivnița… în cămara… în fine, într- unul din locurile astea – E FORFOTĂ !
Pe bună dreptate ne vom întreba – chiar așa, de ce atâta zarvă? Nu cumva zilele astea din preajma „Crăciunului de stil nou” ar trebui privite ca niște zile absolut obișnuite? Poate chiar sunt și noi nu ne-am dat seama. Obișnuite, adică banale, fără „evenimente”, fără priorități, fără listă de cumpărături. Zile obișnuite și gata! Ce atâta mișunat de colo-colo?  Și ce-i aia: du-te după brad, beteală, globuri, drojdie, varză, vin, juma’ de porc din curte de la nașu? Aiureli. Curate aiureli.

Sigur că da, sunt aiureli și nostalgii nesănătoase. Orice ființă cultă care a urmat cursul anticovid, on line, la fără frecvență, știe ce-i aia „poartă mască, arată că-ți pasă”.
Nu poți primi colindători dacă nu au măști, dacă sunt mai mulți de doi și dacă nu sunt răspândiți unul la un capăt, celălalt la alt capăt al coridorului. Unde nu este coridor, unul cântă din stradă, altul de peste drum. Și dacă nu se aud, nici un bai. Ei au respectat instrucțiunile distanțării. Colindătorii responsabili pleacă întâi cu masca și abia apoi cu Steaua. Se poate întâmpla ca pe drum să se răzgândească. Unii se simt stânjeniți de mască când cântă și atunci renunță. Unuia îi vine ideea să se înregistreze și să pună player-ul la ușă.

– Stăm pe scară și sunăm din clopoțel. Atât. P’ormă dăm drumu’ la player. Hm? Ce ziceți?
– Ești diliu, băi. Și crezi că deschide careva ușa? Să ce? Să vadă ce?
– Io cred că da. Ar merge.
– Nu. Mai bine la anu’. Poa’ să iasă unu care în loc să ne dea mere sau nuci, sau un leu, doi, acolo, cheamă poliția. Ce player? Ești pe altă lume…
– Taceți, băi șmecherilor. Astea-s chestii învechite. Cine mai merge azi cu colindul?
– De ce zici „taceți? Se zice tăceți.
– Că ești tu deștept, d’aia.

Târgul de Crăciun va fi fără târg; colindătorii vor colinda on line (cei din reclame desigur); pomul va fi fără pom, dar vom viziona mai mult ca sigur filmul „Singur acasă, cu mască”.
Peste o lună va fi 25 decembrie 2020.

1972. Drumul Taberei.
Cu mâinile înfăinate, tanti Ana, vecina noastră de la etajul trei, răstoarnă aluatul pe planșetă. Îl frământă bine, îl împăturește, îl întinde și tot așa minute în șir. Se oprește și face semnul crucii deasupra aluatului.
– Câți ani aveați când ați învățat să frământați pâinea?
– Mică eram. Șapte, opt ani. Nu venisem încă la București. Aici am venit după ce m-am măritat.
– De unde ?
– De la Ineu.
– Acolo, la Ineu, ați învățat să faceți pâine?
– Da, acolo.
– Vă rog, povestiți-mi.
– Apăi, don’șoara Sabina, ce vă spun acum nu-i poveste, e taină.
– Și..cum?… asta înseamnă că eu n-am voie s-o spun nimănui?
– … adică?
– Ziceați că-i taină.
– Așa se spune la noi. Facerea pâinii nu e numai meșteșug, e și taină. Ascultați aici: pâinea începe să se facă încă din momentul punerii seminței în pământ. Seamănă cu un fel de îngropăciune, toamna, când e semănată, pusă în pământ. Acolo, în timpul iernii, începe treptat să dospească, iar vara, sub căldura soarelui, se coace. Când bobul copt e secerat, e adunat în saci și dus la moară. De acolo ajunge făina pe masa brutarului care amestecând apa, sarea, și maiaua, plămădește pâinea. În cuptor bun din cărămidă se așază pâinea la copt.

Tanti Ana așează aluatul într-un vailing mare, îl acoperă cu un ștergar de pânză țărănească și mă poftește la un șerbet de zmeură. După vreo oră ne uităm sub șervet. Aluatul a crescut. Îl ating și simt că e călduț.
– E ca spinarea unui sugar care doarme.
– Așa-i! E ca un copilaș pâinea proaspătă. Apoi, când se răcorește un pic e ca tinerețea omului, iar când e tare și uscată, seamănă cu omul bătrân.
– De ce nu folosiți mixerul? Nu vă e greu să stați atâta în picioare? E și un efort al brațelor, îndelungat.
– Cum să fac pâine la mixer? Nu-i iertat așa ceva. Pe mata, don’șoara Sabina, te-a legănat mama în scrânciob electric? Dacă aluatul pâinii nu simte căldura mâinii omului și e frământat mecanic, ce iese apoi, are gust, are aromă, dar nu hrănește. Mănânci în prostie și nu te mai saturi. Dar dacă pâinea e frământată cu mâinile, dintr-o felie zdravănă, ai îndestulat doi copii.
Pâinea în sine e o mâncare fără nimic altceva. Dar înainte să fie mâncare – e o rugăciune.

2005. Rude, prieteni, foști vecini legănăm colacul veșnicei pomeniri. Acum, abia acum, legănând colacul pomenirii, înțeleg ce voia să spună cu scrânciobul electric.
Ultima oară ne-am urat „Crăciun fericit!” în decembrie 2004.
De atunci, când aud vorbindu-se despre rețete de preparare a pâinii îmi amintesc acea dimineață de noiembrie, când studentă fiind în anul trei, am ascultat prima adevărată „conferință” de suflet despre ritualul devenirii grâului, lângă copaia de frământat aluat a doamnei Ana de la etajul trei.

frământatul pâinii