Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva Afectivă. Omul cu vesta (II)
Copistul din Mantaua lui Gogol devenise, după moarte, o fantomă insistentă cu chip de funcționar palid, terorizând trecătorii din zona podului Kalinkin și trăgând hainele de pe ei. În cele din urmă, îl dezbrăcă pe generalul „persoană însemnată” care se răstise la el înainte de moarte, și astfel stafia lui Akaki Akakievici, reușind să-și ia revanșa, dispăru pentru totdeauna în viscolul nopții petersburgheze.
Mantaua nu este o poveste despre o haină ponosită, cum nu este nici doar portretul unui copist sărman căruia i-a fost smulsă și furată haina cea nouă la drumul mare. Mantaua lui Gogol este un fel de măsurătoare a timpului. Citită astăzi, ne duce, cu săniile tăind zăpada iernilor multelor istorii ale Rusiei, spre gerurile țărilor din vecinătate. Pelerinele cu gulere ample, purtate de Pușkin, sau Gogol, rubașca lui Tolstoi sau a lui Gorki rămân în albume sau în fotografiile expozițiilor muzeale.
Anii 1853 –1856, Războiul Crimeii. Imperiul Rus ocupă Principatele Române.
În 1914, țarul și familia sa coboară din iahtul imperial Standard pe țărmul Mării Negre cu trei săptămâni înaintea atentatului de la Sarajevo. Hlamide regale își dădeau mâna. Și totul dispare apoi în neantul altor butaforii. Imperiul țarist se prăbușește, un nou imperiu se ridică de pe treptele Palatului de Iarnă, un imperiu care va izbuti să împartă lumea vreme de aproape șaptezeci de ani.
Prin strania asociere a întâmplărilor văzute în transparența florilor de gheață ale secolul XIX, ajungem în secolul XX, cu unsprezece ani înainte de încheierea lui. Călătoria noastră imaginară are traseul stabilit spre iarna lui 1989. Suntem în Piața Palatului, unde are loc celebrul discurs întrerupt de organizatul vuiet, urmat, la scurtă vreme, de zgomotul unui elicopter supraîncărcat care avea să aterizeze odată la Snagov și a doua oară într-un lan de orz. Apoi, așa cum știm cu toții, urmează pseudo-procesul și execuția, ambele comandate, „organizate” nu oricând, ci taman în postul Crăciunului.
Pe străzi circulă/demonstrează/ atacă/verifică oameni cu mantale militare, pufoaice sau doar pulovere groase de iarnă. Oamenii, unii încă vii, scandează lozinci despre libertate, alții, scandând și ei lozinci despre liberate, cad secerați de gloanțele celor care încă nu cred în libertate. Confuzia crește proporțional cu zvonurile, iar cele mai teribile născociri descriu faptele teroriștilor sângeroși despre care nu se știe unde stau pitiți.
Imediat după ieșirea din istorie a cuplului care a urmărit de la tribunele oficiale paradele celor 24 de ani de comunism, au intrat în istoria recentă balcoanele. În primele zile după plecarea elicopterului balconul era locul de unde se striga „nu trageți”, apoi balconul a devenit tribună a discursurilor despre democrație și libertate. Mantalele militare s-au alăturat mantalelor civile. Numai că la un moment dat, mai spre vară, au apărut pufoaicele minerilor. Dacă teroriștii din decembrie 1989 erau imposibil de localizat, ei bine minerii din iunie 1990, care au împânzit orașul, erau vizibili peste tot, activând pretutindeni cu bâte și pumni. Între timp, balcoanele și-au diminuat și apoi încetat activitatea.
Treptat, domnii cu pulovere verzi sau negre, doamnele cu glasuri tremurânde sau cele cu glasuri mobilizatoare au devenit din ființe ostracizate, ființe respectabile, acordând cu amabilitate interviuri despre rezistența prin cultură și nedreptățile regimului de tristă amintire.
Un om purtând o vestă (de jeans sau de piele) apărea mereu la televiziuni semnalând – ceea ce poate nu toți reușeau să vadă, anunțând ce se prefigurează sau demonstrând ceea ce cu siguranță urma să fie sortit eșecului, arătând cum clipa devine cadru istoric, cum secunda devine circumstanță decisivă în trepidantele evenimente ale zilelor tranziției. Desigur „omul cu vesta” nu era altul decât istoricul clipei, Ion Cristoiu.
Citez din volumul „Un talmeș-balmeș bine regizat”, primit cu dedicație din partea maestrului Ion Cristoiu :
„Nimic nu e mai disponibil manipulării decât o realitate care refuză transparența. Acolo unde totul se ascunde, orice născocire e posibilă. Ba mai mult, orice născocire are un impact major.
Ea , născocirea, primește valoarea unei informații obținute cu mari dificultăți, ba chiar cu mari riscuri. Prin asta, informația devine senzațională și, așadar, captează atenția opiniei publice.Acest fenomen s-a petrecut pe parcursul evenimentelor din decembrie 1989.
România era o țară închisă total presei străine. În aceste condiții, mai ales având în vedere suspansul planetar al evenimentelor – căderea unuia dintre cele mai puternice regimuri dictatoriale – presa Occidentală a trebuit să apeleze la surse obscure, ba chiar și să inventeze.”„Secretomania regimului, menținută, ba chiar adâncită pe întinderea Evenimentelor din decembrie 1989, a fost una din dintre cauzele reușitei în materie de manipulare.”
„Transmisiile de la fața locului ar fi făcut imposibile născocirile incredibile ale presei occidentale. Pentru aceasta, ar fi trebuit ca presa oficială să aibă credibilitate. Ea însă își pierduse de mult încrederea din partea opiniei publice. Și dacă ar fi spus adevărul n-ar fi fost crezută de nimeni.”
Da, „omul cu vesta” a spus și spune întotdeauna lucrurilor pe nume, asumându-și orice risc. Da, așa se comportă Ion Cristoiu, istoricul, umoristul, criticul, scriitorul și mai ales împătimitul cititor de cărți și de oameni. Pasionat de literatura României interbelice sau de cea consacrată în Rusia țaristă, dar persecutată apoi de regimul sovietic, realizator de interviuri uluitoare, documentarist de minuție, Ion Cristoiu își merită pe deplin titlul de Maestru pentru întreaga activitate derulată între 1968 până astăzi.
Într-un dialog mai vechi cu Marius Tucă răspunde întrebării :
M.T. : Nici de Sfântul Ion nu răspundeți la telefon, fugiți de toate astea. Fugiți cumva de clișeele ce apar atunci când este vorba de o aniversare?
I.C.: Dar toată lumea știe asta… Atunci, toată lumea vrea să fie amabilă și este amabilă obligatoriu. Eu sunt mai sensibil, așa… contrar aparențelor. Chiar sunt poet ca fire. Prost de poet, în sensul ăsta. Prefer gestul spontan și obișnuit. Parcă și văd cum toți se uită acolo, cum fac, de pildă, politicienii în agendele lor sau își pun secretarele să vadă cine e Sfântul Ion: cutare, cutare, cutare… și pe urmă le pun să sune.
Dar cea mai recentă evaluare a maestrului Ion Cristoiu vine de la publicația Sputnik:
„În România au mai rămas puține publicații independente care au avut curajul să apere drepturile românilor și suveranitatea țării și care să provoace cititorii să gândească și altfel decât li se comandă de către autorități
BUCUREȘTI, 26 dec – Sputnik. Blogul lui Cristoiu nu este o publicație tipică, dar audiența și influența sa o depășește pe a multor ziare. Atât prin editorialele lui Ion Cristoiu, unde acesta arată în stilul său unic cât de gol este de multe ori împăratul și suita sa, cât și prin invitații pe care îi găzduiește, blogul lui Cristoiu merită titulatura de publicația anului 2021 pentru că reprezintă exact ce trebuie să fie presa alternativă, independentă: una care nu dă socoteală puterii, ci pune puterea să dea socoteală poporului, și care are curajul să conteste orice afirmație, promisiune sau explicație livrată de autorități.”
Comentarii
Lasă un răspuns