Arhiva Afectivă. Pâinea și sarea

București, 1965. Ușa se trântește zăngănindu-și cele patru geamuri. Un elev în uniformă, fără palton, doar cu un fular de lână în jurul gâtului iese în fugă, dispărând apoi pe intrarea alăturată ce duce la coridorul internatului. Un fragment de chit, desprins din gemulețul de sus, cade pe prag. După zloata și frigul dușmănos de afară, lumina difuză din cantină pare atât de pașnică. Căldura celor două sobe de teracotă, ce tronează în mijlocul peretelui lung, opus zidului ferestrelor ce dau spre curte, îmbie la moțăială. De fapt, una din îngrijitoare chiar a ațipit în timp ce mătura cojile de cartofi căzute lângă marea masă de lucru a bucătăriei. Cealaltă scoate cu răbdare, unul câte unul, cioburile unei farfurii din cazanul de limpezit vase.
‒ Iar o pui pe șefa la cheltuială!
‒ Iar o pun, da. Dacă ea preferă să servim în blide crăpate.. Dacă tovarășa nu trece pe bon să se cumpere unele noi, ce să facem , culegem cioburi…
‒ Care blide crăpate?

Indignată, responsabila cantinei dădea replicile plimbându-se de la o masă la alta, controlând fețele de masă, paharele, șervețelele și solnițele. Apoi mă vede pe mine așezată, potrivind bonul de masă sub un pahar.
‒ Pentru ce lăsați firimituri de pâine în sare, domnișoară dragă?
‒ Eu abia am venit.
‒ Știu că de-abia ai venit. Ce? Mai vezi pe cineva în cantină? Să le spui colegilor de masă să nu mai lase în asemenea mizerie solnițele. Ai auzit? Nu avem timp să le aranjăm și pentru seria a doua.

Și seria a doua are dreptul să mănânce civilizat, exact ca și voi. La cine ești?
‒ Poftiți?
‒ La a cui clasă ești?
‒ La doamna profesoară Fodor.
‒ Aha. Și câți sunteți interni din clasa ta?
‒ Nu cred că e vreunul.
‒ Și atunci mata de ce mănânci aici? N-ai părinți?
‒ Ba am.
‒ Ești din București?
‒ Nu.
‒ Păi de unde ești ?
‒ Locuiesc în București.
‒ Bine că știi unde locuiești. Hai că am glumit. Aveți grijă cu solnițele!

Sticla ce acoperea mesele oglindea tavanul auster al cantinei cu becuri cu tot. Responsabila era cu adevărat severă, dar și cantina liceului Mihai Viteazul din București era mai ceva ca Pensiunea Bulevard de pe Magheru. Singurul stufat de miel făcut ca lumea era gătit la cantina liceului din Bd. Republicii, actualul Pache Protopopescu. Era imediat după Paștele din 1966. Pe fiecare masă era și o farfurie cu ouă roșii.

Mâncam de obicei doar de prânz la cantină. La noi acasă rareori se gătea. Mama lucra în ture la Radio, tata ajungea de la spital mai mult seara, bunicii erau la casele lor din Ardeal și din Banat. Patru ani de liceu și șase ani de facultate am tot fost cantinistă.

Sunt dimineți când mi-e dor de un ceai cu biscuiți populari, așa ca în studenție. Aș bea un ceai turnat de tanti Anica. Cu grijă și atenție ne servea pe fiecare din cana mare de cinci litri, din tablă maronie, smălțuită pe dinăuntru, în care pluteau coji de lămâie. Nu era cană să nu fie ochi cu ceai ! Și apoi la prânz suplimentul.. Era cel mai cel ! Ca un făcut toți doream „repetir” la chifteluțe marinate și la ciorba de fasole, fie ea și fără ciolan. Tot minunată era! Cantina Instituitului avea și brutărie proprie.

În casa cu o mică tăbliță între ferestre din strada G-ral Budișteanu, care acum găzduiește o sală de expoziții, se afla, în anii 60-70, cantina Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu. Aici erau abonați, la cele trei mese zilnice, nu doar căminiștii, ci și alți studenți ai Institutului precum și mulți studenți ai Conservatorului de Muzică George Enescu din București.

Deteriorarea calității vieții a început treptat, iar mizeria restricțiilor am simțit-o cu adevărat abia prin anii 80, la zece ani după ce noi terminaserăm facultatea. Ei bine, noi studenții de la Arte aveam o singură datorie: să venim la școală, să învățăm, să îndrăznim să arătăm lumii că Bucureștiul are un învățământ artistic de ținută și că noi studenții lui, absolvenții lui, avem ceva de spus în toate anualele, bienalele, expozițiile și concursurile pe diverse teme la care urma să participăm.

În ateliere rareori era frig. Era rece atelierul pentru primul venit. Cei care veneam mai de dimineață făceam focul, fiindcă portăreasa și femeile de serviciu nu biruiau încălzirea tuturor sobelor din Institut. Aveam căldură. În strada Iulia Hașdeu, unde în primii ani erau atelierele secției de Artă Monumentală, se făcea focul cu lemne. În sediul din Robescu erau sobe cu gaz, în Griviței la fel. Iarna, modelele ațipeau în poză de la căldură. Sportul îl făceam la Facultatea de Medicină sau la Conservator. Materiale pentru lucrat erau îndestulătoare. Ani de zile după absolvire am avut culori, pensule și cartoane primite de la magazia de materiale a facultății. Acum abia se poate înțelege, cu martori reali, ce diferențe de optică ‒ mă refer la percepția lumii, nu doar la cea artistică – au născut aceste schimbări în economie, cu repercusiuni grave în educație. Si să nu uităm că o serie de profesori, de înaltă ținută profesională și morală, au dispărut treptat, în locul lor ajungând foști studenți de-ai lor (unii chiar preferați), dar nu întotdeauna călcându-le pe urme. Spre exemplu, la Pictură, marea dispută dintre babiști și ciucurenciști a durat mult. Noi asistam la toate acestea fără să comentăm, nu era nimic de comentat în fața evidențelor. Însă, trebuie să recunoaștem nu toate școlile – oricât de bune ar fi ele – nasc și mari caractere.

In dreapta_fosta cantina din strada G-ral Budișteanu

liceu mihai viteazul _coridorul cantinei

liceul mihai viteazul _curtea interioară

Liceul_Mihai-Viteazul_stânga_parter_coridorul fostei cantine