Arhiva Afectivă. Pledul unchiului Titus

București, 1 iunie 2018. Orăștie, 1957, seara. Bunicul, cu pătura în cap, ascultă Vocea Americii. Așteaptă să vină americanii și este sigur că vor veni fiindcă până și ”muta” care vinde în piață mere, de doi lei grămada, este convinsă de acest teribil “adevăr”. Întotdeauna, până ne scotocim de bani, ”muta” ne zâmbește cu cei doi dinți ai ei de viplă și ne arată prin semne cerul, pământul, apoi întinzând mâinile imită un avion în picaj. La sfârșit, ca totul să pară cât mai autentic, femeia își face ”binoclu” din degetele mâinilor și cu un gest scurt salută militărește. În lipsa chipiului, e bună și năframa. Bunicul nu a apucat să audă că după aproape 73 de ani (1945-2018), astăzi poți cânta în liniște și pace Yankee Doodle. E mai bine, zic eu. E mai bine că nu a apucat. Toată strada asculta Vocea Americii. Și da, existau și denunțători. Puteai să fii luat pe sus și împins în dubă pentru asemenea ”audiții-clandestine-radio”. Pesemne paraziții care chiorăiau din toate curțile, în acea seară din 1957, au creat confuzie în rândul denunțătorilor și treptat s-au lăsat păgubași. În cele din urmă, bunicul, implorat de Valeri (bunica), a mai rărit audierea Vocii Americii. Fără să știu ce e aia ”diversiune”, aveam momente când mă năpusteam spre potențiometru și dădeam radioul la maximum dimineața la ora 11:00 când se transmitea emisiunea Vorbește Moscova. Fascinată de ochiul verde al aparatului, eram sigură că acolo stau ascunși cu toții – ruși, americani, nemți și că vor năvăli în odaie să ne învețe marșuri sau cântece de luptă. Azi, 1 iunie, de Ziua Copilului, am scris toate acestea pentru copiii din generația mea, cei născuți curând după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1945). Mamă Țară, unde ești tu azi, de ziua copiilor? Ah, da știu, asculți radioul, televiziunile, știrile și năpustirile, zvonurile și dezvăluirile, drepturile la replică și calomniile, declarațiile și comunicatele de presă, Imnul Național și apoi Sârba-n căruță.

https://www.youtube.com/watch?v=e3d3BDF1phE

https://en.wikipedia.org/wiki/Yankee_Doodle

1958. Diminețile la Orăștie în zilele de duminică nu erau niciodată unele obișnuite. Nu. Ar fi fost atât de frumos, atât de firesc să faci ochi când, prin fereastra deschisă, simțeai adierea florilor de salcâm de afară. Dar parfumul naturii, amestecat cu roboteala bucătăriei, de unde ”fioroasa miasmă” de găină opărită se răspândea în toată casa, mă făcea să sar din pat și să doresc să evadez chiar și pe Lună. Nu se cuvine să te înfurii din atâta lucru, spunea bunicul adunând firimiturile de pe fața de masă. Mai bine ajut-o și tu pe maica și apucă-te să alegi orezul pentru pilaf. Așezată pe scaunul cel mai incomod, cu spătar rotund, scaun care rămăsese în casă de pe vremea când era învățătoare la Sântă Măria Orlea, bunica așeza pe masă vailingul, din care, printre aburi, se zăreau pene și niște gheare răsucite. Apucând cu o mână picioarele găinii, cu cealaltă smulgea penele, una câte una. Priveam cu oroare pielea aceea înroșită de apa fiartă punctată în locul de unde plecaseră penele. Ce spectacol indecent, spunea tata luându-mă de mână, vrând parcă să scuze sau să definească barbaria pregătirii supei de duminică. Las-o să stea aici să învețe și ea cum se face o biată supă, mormăia bunica strângând penele într-un ziar. A zis Mariți să nu le arunci, îi spun eu, grăbită să mă aflu întreabă. Dintre ușile deschise ale dulapului din dormitor îl aud pe tata: Măi, năsucule, dar de când ești tu secretara doamnei Mariți? Mariți nu e doamnă, e o femeie de treabă, răspund îmbufnată și încheindu-mi grăbită sandalele mă pregătesc să ies în curte. Unde pleci așa la drum fără sfetăr* și fără să-ți bei laptele? Prin fereastră, cerul care, până nu demult, contura cu albastru albeața florilor de salcâm, a devenit acum fumuriu. O întunecare cu nori grăbiți trece peste casele și curțile străzii noastre. Ai văzut că s-a risipit mirosul ăla urât, zice bunicul preluând scaunul rămas de la școala din Sântă Măria Orlea. Era al vostru scaunul ăsta? Dar al cui? Noi am gospodărit școala cum am putut. Am cumpărat și două vaci ca să dăm copiilor câte o cană de lapte când începea recreația mare. Ehei.. anul 1932…Eram și noi tineri pe vremea aia și plini de visuri. Copiii, sărmani mulți, dar iubitori de carte, alții mai înstăriți, dar puțini, însă din familii destoinice. Ce înseamnă destoinic? Destoinic îi un fel de om care azi o dispărut zice Mariți care a ascultat din hol toate discuțiile noastre. De ce nu intri în bucătărie? Am adus bidonul cu petrol și n-am vrut să mai intru că-s grăbită să mărg la rată. Mărg la grădină la lucru, la sapă. Tot la Lăzăroi ? Tot. Mergi cu bine. Uite, banii de petrol. Nu, nu-mi mai trăbă, mi i-o dat doamna Valeri săptămâna trecută. Aburi de găină fiartă cu morcovi și păstârnac urcă spre tavanul scorojit al bucătăriei. Briz-brizurile scrobite ale ferestrei sunt pe jumătate date la o parte. Pe cine aștepți? Nu aștept pe nimeni, dar vreau mai multă lumină, nu văd bine ce scrie pe cutia asta de Romergan. Iar te dor rinichii, bunico? Nu cred…Du-te și spune-i lu bunu-to să nu mai caute pledul lui Titus că mi-am amintit unde l-am pus. Dintr-o fostă debara dezafectată devenită acum cămăruța bunicului, se aud zgomote ciudate. Biiiii..țiiii..iuuuujjj..zâângg biii..țiiii..iuuujjj zâânng …biiii..țiiiiii și tot așa. Ce-s sunetele astea care se repetă? Bruiaje. Și de ce asculți bruiaje? Pssst ! Am prins ieri pe ultra scurte câteva cuvinte clare. Poate reușesc și azi. Unde-i pledul lui Titus? Bunica zice că nu-i aici, că a rămas în coșul pentru rufe de spălat. Vreau să-l aduci! Ba nu! E la rufe murdare! Nu-l mai scot de acolo! Atunci, adu-mi paltonul! Pe căldura asta? Pssst! Ai prins ceva Cezare? Pssst! Liniște! Din radio se aude: biiiii..piiiiiii.. țiiiuuuu..AICI ..bzzzz..VOCEA biiiiuuuuuu AMERICII…biiiii…țiiii..uiiiii..uiiiii..uuuu. Comentariile bunicului pe întreg parcursul știrilor sunt: ie..ie dară…vezi să nu.. mda.. da ce credeați?… unde? când?.. la moșu așteaptă… de ce vorbiți? ..așa am crezut și eu….Bunicul vorbește cu radioul ca la telefon? Vezi-ți de treabă! Cum să vorbească? Numa ascultă. Dar mai mult bombăne. Bombăne și mai și suduie. Se întâmplă ca printre bruiaje să mai apuce câte o știre, dar neclară. Zi-mi și mie la ce e bun pledul lui nenea Titus? Uite, acum stă sub paltonul aruncat și peste radio. De ce stă așa? El crede că paltonu’ mai astupă din zgomot și nu-l aud vecinii. Așa crede el. Bunica, cu gândul la ”sistemul de amortizare sonoră”, pufnește șmecherește în timp ce bate singurul ou, pentru singurul șnițel din casă. Îl împărțim frățește. Și întotdeauna ne întrebăm unde a dispărut întreaga găină? Cum unde? E simplu: două porții de carne fiartă la vecinele noastre, domnișoara Lupan și mamă-sa, o porție la Hermin tante, două porții la tata și mama, o porție la bunicul, bunica și la nepoată. A început să plouă. După ce am spus mulțumesc frumos pentru masă, am fugit în curte, apoi în stradă, în fața casei. Pe asfalt, printre florile de salcâm căzute după ploaie, se mai vede desenat cu creta birtokul** nostru de acum câteva zile.

Casa cu ochi din Orastie

Radioul bunicului

sabina pe strada bunicilor