Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Arhiva Afectivă. Pomul neconstituțional

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi s-ar povesti, iar de ar fi nu s-ar povesti.
Undeva, într-un sat aflat la marginea unei păduri, într-o frumoasă toamnă, niște copii au plantat un pom, un măr.
Mărul a crescut, a făcut muguri, frunze, iar pe crengi au început sa apară mici fructe verzi.
Cu timpul, merele se făcură tot mai mari, mai parfumate și foarte gustoase.
Au trecut anii. Oamenii au părăsit satul, pădurea și dealurile, și s-au dus la oraș, apoi în alte orașe, apoi în alte țări. Mărul a rămas acolo, lângă drum.
Fiindcă era un măr aflat lângă drum, exact așa ca într-o poezie comunistă, cei ce treceau pe acolo l-au numit pom comunist. Iar dintr-un măr comunist nu poate mânca nimeni, fiindcă se poate îmbolnăvi pe viață de ceva foarte rău. Unii s-au hotărât să-l reteze, alții au zis ca nu poate fi tăiat fără anestezie, alții au spus că e absolut neconstituțional să te atingi de un pom care a fost cu siguranță deturnat de la menirea lui printr-un altoi. S-a dovedit cu acte, cu înscrisuri găsite în podul părăsit al primăriei părăsite, din satul părăsit, că metoda miciurinistă a acelui altoi era desuetă și periculoasă în egală măsură. Mărul făcuse fructe deosebite, specii selecționate care primiseră niște medalii la un concurs de mere peste hotare. Dar, dintre toți trecătorii care erau oripilați de încăpățânarea mărului de lângă drum de tot face mere, un trecător era cel mai înverșunat. Lumea se întreba care să fie cauza acestei furii nestăpânite. S-a aflat, după niște zeci de ani, că trecătorul furibund era ultimul rămas din familia acelor copii care odată, de mult, într-o frumoasă toamnă, au plantat un măr, un pom, tocmai acolo la marginea satului.


Observ, deunăzi, într-un număr din 2017 a revistei craiovene „Ramuri”, un titlu care mi-a atras atenția –

”O aniversare involuntară: Mihai Beniuc – 110 ani” de Ștefan Vlăduțescu. Am preferat selecției câtorva câteva pasaje, redarea în întregime a acestui articol. Dar înainte să inserez în pagină articolul, aș vrea să fac unele precizări. Generația noastră a crescut citind și nu rareori recitând versurile lui Mihai Beniuc. Unele ne impresionau, altele mai puțin. Dar nu am simțit niciodată respingere față de poezia lui Beniuc. Poate doar uluire. Exagerările le percepeam din prima lectură, fără ezitări, și, deși se crede am fi putut să fim cu ușurință dresați, manipulați, îndoctrinați. așa ceva nu s-a întâmplat. Mai mult decât atât, deveneau ridicoli cei care transformau versuri scrise de Maria Banuș, Eugen Jebeleanu sau Mihai Beniuc în jurăminte de credință față de Partid. Da. Așa erau timpurile. Și nimeni nu ne împiedica să citim, în afară de poeziile lui Mihai Beniuc, pe cele ale lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nina Cassian sau a altor poeți români mai puțin sau deloc înregimentați politic. Dar despre aceștia din urmă nu se vorbea nici atunci, nu se vorbește nici acum. Fiindcă cineva care nu a fost nici cu dreapta, nici cu stânga e neinteresant. Și, slavă Domnului, ”neinteresanții” au avut și ei rolul lor în artă, în poezie, chiar dacă au zăbovit la capitolul anonimi o vreme ca după aceea să fie descoperiți în cine știe ce context. Deci noi, șaizeciștii, elevii anilor 56- 67, nu citeam doar versuri de Beniuc.

În paginile revistei Secolul XX puteam găsi minunate traduceri din creațiile unor mari poeți ai lumii: Reiner Maria Rilke, Bertolt Brecht, Rudyard Kipling, Sylvia Plath, Rabindranath Tagore, Miguel de Unamuno. Federico Garcia Lorca și alții. Nu eram niște ”rupți de lume”, cum greșit insinuează unii astăzi, când e vorba de generația noastră, a celor crescuți în ambianța sloganelor proletcultiste aflate peste tot – pe coridoare, deasupra catedrei sau pe gardul de lângă vreun anunț sportiv, teatral sau cinematografic.

Istoria a schimbat multe caractere scoțând la iveală calități și aptitudini diverse – de la oamenii- trestii, până la oamenii – speriați; de la cei care s-au dezis de crezul lor, până la cei care se agățau de el; de la cei ce au fost lideri înverșunați, până la cei care se consideră azi drept simpli executanți etc.,

Și acum articolul din revista Ramuri:

„Nu prezumăm că reputatul profesor clujean Ilie Rad, atunci când a editat în condiții excepționale volumul Mihai Beniuc, Însemnările unui om de rând, Pagini de jurnal şi memorii (1965-1969; 1971; 1974), a luat în calcul marcarea unei borne în aniversarea a 110 ani de la nașterea lui Mihai Beniuc (20 noiembrie 1907- 24 iunie 1988). Nu a imaginat cartea ca element de aniversare, deși a gândit la împlinirea unei cifre rotunde de ani în timpul scurs de la nașterea scriitorului. Vorbirea despre Mihai Beniuc la 110 de la naștere, prin intermediul acestui volum, are loc în cadrul unei aniversări involuntare, căci despre o veritabilă aniversare ni se pare că nu era cazul. În verificarea făcută pe Internet, nu am identificat, pentru moment, planificarea unor activități şi manifestări culturale de amploare privitoare la Mihai Beniuc; reținem că în 12 octombrie 2017, la Biblioteca Orășenească Sebiș, s-a derulat evenimentul „Galeria Scriitorilor Arădeni” la Sebiș: Mihai Beniuc.
Ca atare, editarea volumului se arată a fi un fel de aniversare întâmplătoare. Totodată, apariția cărții suscită o reevaluare a scriitorului.

Mihai Beniuc s-a aflat timp de 16 ani (1949-1965) în fruntea Societății Scriitorilor Români, a Societății Scriitorilor din România, a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., ca secretar, prim-secretar sau președinte; în plus, timp de mai multe decenii înainte de 1989 s-a regăsit ca scriitor de manual școlar. După 1989 a fost scos definitiv din manuale și a ieșit din atenția criticii literare curente. Este vorba, arată domnul profesor Ilie Rad, în „Prefață”, despre aducerea „în actualitate a unui scriitor căzut în uitare, mai ales după 1989”, despre un „scriitor important cel puțin al epocii sale, dacă nu al literaturii române în general” (p. 41).

Mai curând, am spune că Mihai Beniuc rămâne un scriitor important al epocii sale. În 1978, Eugen Simion constata că deja „critica tânără îl ignoră” pe Beniuc, un scriitor care a scris un „număr astronomic de versuri” din care se pot selecta o sută de poeme în care se vede o „voce autoritară, de neconfundat și de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii”: Beniuc „nu poate fi ignorat în niciun fel” (Scriitori români de azi, I, București, Cartea Românească, 1978, p. 77). În Istoria… sa, Nicolae Manolescu accentuează: „Mihai Beniuc nu este doar un autentic poet realist-socialist, dar și singurul poet realist-socialist autentic” (Istoria critică a literaturii române: 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 930).

Mihai Beniuc nu a fost pur și simplu un politruc patentat. Înainte de a intra în politica de nivel înalt pe ușa lingușirii (vezi Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951), acesta ajunsese în anii 1930 cadru didactic universitar la Cluj. Fusese licențiat în 1931 în psihologie, filosofie și sociologie la Universitatea din Cluj; se specializase în psihologia animalelor în Germania la școala renumitului J. von Uexkull și a devenit unul dintre cei mai importanți specialiști români în domeniu: „este primul specialist român în psihologie animală şi comparată” (Ilie Rad, p. 20). Apare ca un intelectual laș, ce profită de context și accede în organele de decizie politică. Constantin Cubleșan chiar califică volumul în discuție ca fiind un „memorial (…) laș”(în Tribuna magazin, „Haosul dintr-un suflet agitat”, 2016).

Cartea de față, Însemnările unui om de rând, este un jurnal secvențial pentru anii 1965-1969, 1971, 1974 și include, incidental, amintiri ce se întorc până spre anii copilăriei. În 1975, Mihai Beniuc a dictat unei dactilografe memoriile sale pe 35 de ani, intitulate 35 de ani printre literați; acest material a fost publicat de Ion Cristoiu și Mircea Suciu, în 1999, cu titlul Memorii 1940-1975. Sub patru dictaturi (București, Editura „Ion Cristoiu”). În parte, jurnalul de acum acoperă perioada 1940-1975; diferența este că el reproduce manuscrise ale lui Beniuc (7 caiete) și că se bucură de o mai redusă prezumție de autocenzură, având un grad mai ridicat de „autenticitate, originalitate şi valoare documentară” (I. Rad, p. 35). Cele 7 caiete au fost remise domnului profesor Ilie Rad spre publicare de către profesorul Vasile Fanache, care semnează în carte un „Argument”, datat 2012, în care mărturisește că a primit caietele de la Mihai Beniuc în 1975. De precizat că V. Fanache a avut ca temă de doctorat poezia lui Beniuc şi că în 1972 a publicat cartea Poezia lui Mihai Beniuc. Dincolo de a reproduce caietele, profesorul Ilie Rad asigură cartea cu „un aparat critic (…) extrem de bine susținut” (C. Cubleșan, 2016). Mai exact, realizează o ediție critică model: cu prefață, cu notă asupra ediției, cu note şi comentarii lămuritoare. Pe lângă aceasta, domnia sa adaugă ca „Anexe” un „Dosar de istorie literară. Mihai Beniuc vs. Lucian Blaga”, un „Indice de nume” şi un „Album” (constituit din circa 100 de fotografii şi texte facsimilate din reviste, ziare).

Impulsul ce declanșează mărturisirea îl constituie debarcarea lui Beniuc din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.P.R., în cadrul conferinţei anume convocată în perioada 21-23 februarie 1965. Gruparea anti-Beniuc, constituită din Zaharia Stancu, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Traian Şelmaru, Dan Deşliu, Ofelia Manole, Pavel Ţugui ş.a. preia conducerea uniunii. Despre Z. Stancu, E. Jebeleanu şi G. Bogza spune că sunt „ticăloşi”. Despre Tudor Arghezi că „şi-a închiriat sufletul tuturor regimurilor”. M. Preda şi E. Barbu sunt calificaţi drept „ignari”. Maria Banuş şi Radu Boureanu sunt „canalii”. Gheorghe Gheorghiu-Dej este „Sângerosul Impostor”.

Rămas fără funcţii publice şi ieşit la pensie de la Universitatea din Bucureşti, Mihai Beniuc este vizitat de ideea sinuciderii, dar ca psiholog se tămăduieşte singur. Un aport semnificativ în acest sens are şi un gând eronat: „Ştiu. După moarte voi fi celebru” (p. 194). Nici vorbă! Adevărul este că după moarte steaua sa literară a tot pierdut din strălucire. La 110 de la naștere şi la 29 de la moarte se vede treaba că, totuși, steaua sa nu s-a întunecat definitiv. Aşa cum spune profesorul Ilie Rad, cartea de faţă este un „document literar şi istoric important” (p. 27) şi „ar putea constitui o (…) «ieşire la soare», din somnul şi tăcerea în care se află poetul” (p. 36).

Sigur, Mihai Beniuc îi sancționează pe cei care l-au dat jos din funcție. Ca atare, Beniuc nu spune tot adevărul, uneori îl deformează, alteori îl eludează. Cu toate acestea, cartea se citește cu plăcere; suscită interesul în special prin senzația de a fi acolo, în lumea sublimă şi perfidă a scriitorilor. Chiar dacă nu ni se arată adevărul, impresia de realitate rămâne deosebit de puternică: dintotdeauna a fost şi întotdeauna lumea scriitorilor va fi sublimă şi perfidă, dar sublimă…”


Ce spune poetul Mihai Beniuc în „Însemnările unui om de rând”:
„Partidul te-a folosit când ca stegar, când ca zdreanță de șters pe jos”.

Din această ultimă condiție existențială pornesc mărturisirile sale, evocând atmosfera Conferinței din 1964: „veniseră acești corifei să dărâme «statuia» mea, ridicată pe dogmatism, megalomanie, lipsă de talent și câte altele, între care teroarea și pumnul în gură.”

„Adevărul este că eu am fugit spre Insula Singurătății, unde trăiesc și azi cu soția mea – numai doi, ușor, greu, cum ne pricepem. Aici avem avantajul, ca-n spiritism, să aducem oricând, orice, din timp și din spațiu, fie trecut, prezent, viitor sau imposibil, fie planetar, cosmic sau iarăși imposibil. În locul obișnuitului și fumatului univers ireversibil, ne-am creat, datorită împrejurărilor, un univers reversibil. E o roată a norocului care merge în sensul arătătoarelor ceasornicului, dar și invers. Căci nimic mai bestial decât ceasornicul: merge într-un singur sens – de la stânga la dreapta. Iar dacă-l dai îndărăt, el tot de la stânga la dreapta merge, în cerc, fugind să recupereze parcă timpul pierdut. Ce se va face oare ceasornicul, când nu va mai fi timp? Căci, până la urmă, toate ar trebui să aibă un sfârșit”.


https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13927330/M%C4%83rul_de_l%C3%A2ng%C4%83_drum

http://revistaramuri.ro/index.php?id=3893&editie=138&autor=de%20%AAtefan%20Vl%E3du%FEescu

https://tribuna-magazine.com/haosul-dintr-un-suflet-agitat-mihai-beniuc/


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii