Arhiva Afectivă. Povesteam probând pe rând, fără oglindă

‒ Pălăria asta cu flori și cireșe care par din sticlă de când o ai?
‒ Nu e sticlă obișnuită. E Murano.
‒ Cum Murano? La pălărie?
‒ Așa am spus? M-am ramolit. Nu mai știu de când o am. Cred că eram în ultima clasă de liceu când mi-a adus-o fratele meu de la Deva. Sau de la Alba Iulia, nu mai știu.
‒ Prin ce an?
‒ Să mă gândesc… Prin 1915, împlinisem optsprezece ani.
‒ Începuse Războiul?
‒ Care din ele?
‒ Cum care? Primul! Primul Război Mondial!
‒ Aha.. Da, da. Primul! Când l-am pierdut pe Romică. Nu s-a mai întors de pe front. De la el am pălăria asta florentină.
‒ Câți ani sunt de atunci?
‒ Să tot fie… 57?
Da, trecuseră cincizeci și șapte de ani, în 1972, când povesteam probând pe rând, fără oglindă, pălăria încă frumoasă, cu borurile ei generoase și buchet ornamental. Imitația admirabilă a florilor de cireș prinse de panglica uzată și decolorată de mătase zmeurie ne transporta în urmă cu 57 de ani, în ziua aniversării vârstei de optsprezece ani a bunicii.

Acum au trecut 107 ani de când Valeri își potrivea zulufii sub acea pălărie cu flori și fructe de mai primită de la dragul ei frate Romulus Ștefănescu rămas fără viață pe frontul austriac.
Cât aș vrea acum să o aud cum îmi spune zorită: Să lăsăm fandoseala, pune te rog pălăria la loc, în cutia ei și hai să citim.
‒ Bine, bunico, hai să citim. Uite ce scrie în Gazeta ilustrată, din iulie 1915, când tu aveai deja optsprezece ani și…
‒ …și șase luni. Atât aveam. Eu nu eram abonată la Gazeta ilustrată. O mai citeam când mergeam în vizită la fosta noastră profesoară de franceză.
‒ Care unde locuia?
‒ În Orăștie, dar unde? Doar nu la Paris. De acolo plecase când eu nici nu mă născusem, apoi s-a măritat cu italianul ăla Di Carlo, parcă așa îl chema, care era meșter pietrar și avea contract la Sântă Măria Orlea cu familia contelui Cândea/ Kendeffy. Așa au ajuns ei în Țara Hațegului.
‒ Ce aventură!
‒ Nici o aventură. Așa e viața. Oamenii se mișcă de colo colo, ca norii pe cer.
‒ Ce poetă ești bunico…
‒ Daa, cum să nu, poeta lu Han Tătar!

Râdem, ne pupăm și ne ținem de braț pe băncuța de lângă etajera cu mușcate. Dar, brusc, fața ei se schimonosește de durere și abia îngaimă: adu-mi te rog țigla de pe sobă. O ajut să ajungă pe canapea, o învelesc cu pledul ăla aspru care a apărat-o de frig prin refugii și îi aduc țigla caldă. O pune la spate și stând cu fața la perete tace. Are dureri mari. Nu scoate un sunet. Respiră adânc și doar când expiră aflu măsura suferinței.
‒ Hai citește, poate așa mai uit de nesuferita asta de boală. Pentru mine nu sunt noutăți, pentru tine, poate că da.

Ca întotdeauna bunica Valeri are dreptate. Să citim* așadar:

Miercuri, 24 iunie 1915. Pe stradele capitalei lume multă. Prăvăliile, mai ales cele pentru rochii, pălării ale doamnelor arhipline. Nu e loc să te învârtești în ele de dimineață până seara. După amiază la șosea, pe Calea Victoriei, nu e loc pentru simpli muritori să umbli pe jos din cauza trăsurilor, automobilelor, echipagiilor. Noaptea aceeași mișcare extraordinară automobile, toalete, grădinile pline restaurantele de asemenea fără să ne ocupăm de cinematografele de vară care din ce în ce au luat proporțiuni extraordinare, nemaivăzute încă pentru Capitala noastră. Extraordinare de altfel sunt și prețurile peste tot și în afară de scumpetea restaurantelor pe care nu o întâlnești nicăieri în lume vine apoi imediat și chestia de exagerare a prețurilor de cinematografe unde ești silit să plătești doi și chiar trei lei. E scandalos pur și simplu. Și văzând toate acestea te întrebi mirat peste măsură dacă te afli într-un oraș de milionari unde toți au aceleași venituri, unde nu se găsesc ca în restul lumii săraci și bogați, unde nu sunt diferite clase sociale și diferite pungi, unde funcționarul comercial sau alt meseriaș trăiește pe același picior ca cei care au latifundii. Nici o diferență între unii și alții.

Joi, 25 iunie 1915. Într-adevăr mare mișcare și desigur că ne aflăm pe drumul greșit și alunecos care curând sau mai târziu va avea consecințe funeste. Funeste sub toate privințele. Apoi ce este această inconștiență generală, această nepăsare, această sete de a cheltui și a risipi în momente așa de tragice pentru întreaga Europă și deci și pentru noi. Avem poate o situație strălucită pe care nimic nu o poate atinge, știm ce se poate întâmpla mâine? Avem garanția sau convingerea că nu ne așteaptă clipe grele și situații penibile? Când lumea întreagă se luptă, când cad sutimi de mii de oameni, când dezastrul economic îi amenință pe toți, când hotarele puterilor mari sunt pe cale de a se schimba fie în rău fie în bine, fi-vom numai noi care vom rămâne în afară de acest dans macabru și nu avem și noi aspirații de îndeplinit? Ce însemnează această frenezie în petreceri, în risipă? Ce noimă are această desăvârșită narcoză asupra existenței noastre ca stat, ca națiune, ca ideal ?

Luni, 29 iunie 1915. Cine știe ce va fi la toamnă? Pace? Războiu? Războiu la noi? Totul e posibil. Până atunci lumea pleacă, fuge mai bine zis. Căldurile sunt foarte mari, obiceiul de a pleca grozav, așa că nimeni nu mai stă în casa proprie. Românul preferă să locuiască prost, să mănânce execrabil, să fie pingelit ca în vlăsie, dar să plece. Are, nu are nevoie, să plece. Să iasă din București, să se furlandisească că a fost la băi, în vilegiatură chit că de Sfântul Dumitru are chiria de plătit sau să cumpere lemne. E plin deja la Bușteni, Sinaia, Călimănești, Slănic etc. Nu e o cameră goală și o scumpete extraordinară. Pentru o mică odae la al treilea etagiu la Bușteni să cer 12 și 14 lei. Nici la cele mai scumpe stațiuni balneare din Europa nu e așa scump. Pentru prima dată concetățenii mei nu pleacă în străinătate nici în proporție de doi la sută. E lucru așa rar și așa extraordinar dar și Războiul acesta e ceva nemaipomenit. Abia sunt cinci zece români la Carlsbad și atâta tot. Unde sunt trenurile pline, expresurile, trenurile fulger etc. etc.? Au dispărut.


https://ro.wikipedia.org/wiki/Familia_Kendeffy

https://ro.wikipedia.org/wiki/Castelul_Kendeffy


*Gazeta ilustrată, 04, nr. 030, 4 iulie 1915

http://www.digibuc.ro/colectii/gazeta-ilustrata—1915-c7938

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
Invitații cristoiublog
Invitații cristoiuTv | Adriana Vitan Balint | După referendumul pe justiție al lui Iohannis, Guvernul Meu dă OUG uri pe organizarea judiciară