Arhiva Afectivă. Puterea de a transforma în zâmbet de triumf total până și ultima lacrimă

În clădirea din partea stângă a fotografiei, în casa scundă fără etaj, era sediul farmaciei din centrul vechi al Bradului. Pare greu de crezut, dar eu am apucat să-l vad în timpul anilor 54-60, nu odată, pe domnul Mihály respectabilul farmacist a urbei, cu impecabilul lui halat alb, cum manevra uși și obloane metalice când închidea sau deschidea farmacia.

În curtea interioară, unde se afla continuarea corpului farmaciei, ne jucam noi – eu, Ruhălă, Haielă, Dudi și Ocsi, strigând și chiuind. Dar brusc se lăsa liniștea când auzeam la răstimpuri zgomotul grelelor zăvoare și lacăte descuiate de domnișoara Eluș, care asigura buna pază a depozitului. Apoi, ca într-un ceremonial tainic, apărea sobru, salutându-ne cu pleoapele clipind a zâmbet, traversând curtea cu spinarea ușor aplecată, domnul farmacist Mihály în persoană. Prin ușile întredeschise câteva minute, vedeam rafturi, dulăpioare cu zeci de sertare, lădițe, cutii metalice, mojare albe sau albastru cobalt, din ceramică sau sticlă, cu inscripții în limba latină caligrafiate cu litere gotice. Cum aș putea să nu-mi amintesc toate acestea și multe altele, când doar privind aceste cărți poștale – fie ele din 1903 sau 1940, revăd scene atât de vii, din viața mea reală, consumată în acel loc?

Mă bucur ori de câte ori reușesc “reconstituiri” vizuale sau sonore. E ca și cum, preț de câteva minute, sunt iarăși în lumea aceea a copilăriei, plină de ciudățenii, cu bune și rele deopotrivă, dar mult mai puțin agresivă decât cea de azi. Poate e doar o impresie și poate că o mai atentă întoarcere în trecut ar putea sa scoată la iveală și unele întâmplări pline de cruzime și absurd. Da, așa este, au fost și momente foarte neplăcute a căror durată în timp a depășit deseori suportabilitatea psihică a unui copil. Dar faptul că îmi plăcea foarte mult să cânt, să dansez, să alerg pe dealuri, să mă cațăr pe garduri sau în copaci, să mănânc toată ziua verzituri – de la măcriș, zarzăre, ribizli, agrișe sau caise verzi, până la mazărea crudă din păstăile abia răsărite, m-a ajutat să mă simt cumva deasupra răutăților deseori involuntare ale maturilor – fie ei părinți, vecini, sau unii profesori acriți de ratare. Și cum anume mă simțeam “deasupra” acestor situații neplăcute? Simplu. Ieșeam undeva departe de casă – pe vreun deal, la marginea pădurii, sau lângă Criș- și acolo, după ce trăgeam câteva răcnete, după ce plângeam zdravăn, imediat simțeam un fel de energie ciudată care urca prin tălpile sandalelor mele pline de noroi sau apă, un fel de putere care îmi învăluia întreaga ființă transformând în zâmbet de triumf totul, până la ultima lacrimă. E drept că uneori, în aceste momente, eram asistată fie de câțiva copii din gașca noastră de pe strada Viilor sau centrul vechi, sau pe unde am mai locuit, fie eram ajutată de vreo nană, sau chiar de Mihály bacsi, bătrânul farmacist al orașului Brad, care mi-a descoperit trăsături aparte asupra cărora m-a făcut atentă. “Tu ai sa faci o treabă bună în viața ta doar dacă vei învăța să-ți controlezi emoțiile”. Mi-a spus asta fără alte explicații într-o dimineață din vara lui ’58 când aștepta să sosească de la Deva un camion cu marfă pentru farmacie. Am intrat după el în depozitul acela care mirosea a tot soiul de substanțe. Când m-a văzut m-a gonit, temându-se să nu ating ceva toxic de acolo și mi-a repetat “Ai auzit? Controlează-ți emoțiile chiar și atunci când simți că suferi foarte tare.”

Mihály bacsi era vecin cu noi, locuia la parter. Ușile intrărilor în locuințe erau dispuse la etaj și la parter, de-a lungul laturii clădirii ce corespundea curții interioare. Ferestrele, aproape toate, aveau vederea spre stradă. Cam așa ca la casele italiene de secol XIX. Ca să-l văd bine când ieșea din locuința lui, aflată chiar sub etajul nostru, trebuia să-mi vâr capul printre drugii balustradei ce străjuia coridorul-balcon. Odată nu am mai putut să-mi retrag scăfârlia. Aveam codițele legate cu mașlu*, îndoite în dreptul urechilor. A venit Zoli bacsi, vecinul nostru, și a încercat să tragă de drugii aceia din fier forjat, sperând să-i deformeze atât cât să-mi eliberez capul. Imposibil. Stăteam înțepenită între drugi cu gâtul și capul în afara gardului, iar când voiam să mă retrag, eram oprită de împletitura codițelor îndoite. Atunci înțeleapta Moriko neni, nevastă-sa, după o primă privire a decis: Szobino, musai se dezleage coadele. Mi-am despletit cu grijă părul, panglicile au plutit aterizând pe gresia gălbuie din dreptul intrării apartamentului domnului Mihaly. Despletită, ușor zdrelită în dreptul urechilor, am reușit să mă eliberez. Fericită am început să fredonez ”Hei tu, rândunea.” Zoli bacsi, și mai fericit că nu a trebuit să taie fierul forjat, și-a căutat sipca și și-a aprins o țigare.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑