Arhiva Afectivă. Răboj absurd

Înfloreau merii, liliacul, în iarbă găseam păpădii din care făceam lănțișoare, zburdam nestingheriți dintr-o curte într-alta, dintr-o grădină într-alta, sărind garduri sau lăsând în urmă porți deschise. Trecuseră doar doisprezece ani de la sfârșitul unui război în care ”România a fost inclusă în partea țărilor învinse, din cadrul Axei: Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. Tratatul de la Paris consfințește actualele granițe ale României, care şi-a primit înapoi Transilvania de Nord, care a fost dată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena (1940), dar România a pierdut Bucovina de Nord şi Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice. Potrivit articolului 21, toate forțele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului. Tratatul a obligat România să plătească 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, în bunuri: produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, utilaj divers şi alte mărfuri.”

Generația noastră era alcătuită din copiii ai căror bunici fuseseră adolescenți la începutul primului război mondial și tineri entuziaști ai Sărbătorii Întregirii Neamului. Dar, în anii 50, se vorbea prea puțin despre sărbătoarea României Mari din 1918. Eram, fie copiii unor familii care aveau prieteni sau rude plecate în Franța, Germania sau Palestina, fie copiii unor familii care se bucurau că tineri de-ai lor urmau să fie trimiși să studieze la Moscova, exact așa cum astăzi rude sau prieteni se mândresc cu tineri de-ai lor primiți la Harvard sau Oxford. Aveam prieteni de familie care erau în arest politic, dar și destul de mulți cunoscuți, rude și prieteni care se prefăceau că nu-i cunosc pe acei nefericiți ai sorții.

La școală învățam despre patrie și popor, despre cine ne-au fost dușmanii din trecut și cine ne sunt dușmani în prezent, având grijă să începem enumerarea tuturor dușmanilor cu cei din vremea chiaburilor, cu ”satrapii” regimului burghezo-moșieresc. Apoi urmau la rând toți capitaliștii. Șocul mare pe care l-am simțit pe la opt ani aflând că străbunicul meu a fost protopop taman după ce la școală aflasem că biserica înseamnă ”misticism creat ca să țină poporul în întunericul neștiinței” nu poate fi descris în cuvinte. Mi-am revenit însă când l-am văzut pe nepoțelul primului secretar PCR ciocnind ouă roșii de Paști spunând ”just” în loc de ”Adevărat a Înviat”.

”Trăiască prietenia între popoare” se auzea în difuzoare lozinca bine-cunoscută în RPR-ul copilăriei mele. Puștani în clasele primare, asociam scandarea acestei lozinci cu defilarea de la întâi mai, când aveam voie să mâncăm prima înghețată din acel an, și când tata citea în ziare că în curând se vor deschide ștrandurile. La ora aceea a verii anului 1958 se vorbea despre feluri de dușmani și feluri de prieteni. Iar bunicul, Ivașcu Cezar, care în 1918 fusese participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia privea cu venerație fotografia străbunicului Alexandru Munteanu al lui Vasile, reprezentant al Bihorului la același impresionant moment. ”Eu aveam optsprezece ani, am plecat de acasă pe jos până la Hațeg, apoi am găsit loc într-unul din carele care porniseră spre Alba Iulia. De la noi, deputat Ia Marea Adunare era Ioan Doboiu, președintele cojocarilor din Hațeg. Aproape două mii de oameni s-au strâns până spre orele amiezii la manifestările de la Alba Iulia. Era o mulțime de oameni, toți, cu mic cu mare, doreau să ia parte la momentul întregirii țării.”

Străbunicul, bunicul s-au stins. Unul după altul s-au dus toți cei care mai știau amănunte despre cum au fost anii care au urmat momentului întregirii țării.

Cine ne-au fost dușmanii și cine ne-au fost aliații de-a lungul istoriei recente? Dar în timpul secolelor trecute?

Citesc în Adevărul de Târgu Jiu, din 22 martie 2015, în articolul semnat de Alin Ion următoarele:

Cele zece tratate de pace care au schimbat istoria României. Cum au fost modificate graniţele ţării, în funcţie de interesele Marilor Puteri.

Mai tot timpul, România a fost la mâna Marilor Puteri, care şi-au împărţit teritoriile în funcţie de propriile interese.*

Nu mai citez cele zece tratate care au schimbat istoria României. Le găsiți în linkul întregului articol. Astăzi, ca și ieri, știrile vorbesc despre restricții și interdicții, despre atacuri și raiduri. Despre eroi și atacatori. Despre refugiați, autocare, trenuri și locuri de cazare. Bucureștenii își trimit mesaje cu lista adăposturilor din țară. Închid televizorul. Ascult liniștea de afară. Mierle în liniștea înserării. Și, deodată, îmi dau seama că păsări se auzeau la fel în toate primăverile. Mai ales atunci când încetau sirenele. Anul trecut, acum doi ani, când vaierul ambulanțelor pandemiei tăcea, se auzeau mierlele. Pe ele ar trebui să le întreb: Cine ne-au fost dușmanii și cine ne-au fost aliații de-a lungul istoriei recente? Dar în timpul secolelor trecute?

Cantemir fugea de turci, la ruși. Cel care avea să devină domn al Moldovei a fost luat ostatic la Constantinopol, la vârsta de 15 ani, ca zălog al tatălui său, domnitorul Moldovei, Constantin Cantemir, pe lângă Înalta Poartă. Avea să stea acolo 17 ani, timp în care şi-a desăvârşit cunoştinţele de istorie, filosofie, literatură, muzică, matematică şi limbi orientale. După moartea tatălui său, în martie 1693, a stat pe tronul Moldovei numai o lună, fiindcă Înalta Poartă nu l-a confirmat. S-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. A fost domn al Moldovei în perioada 1710-1711, apoi a luat drumul exilului. A stat în Rusia pentru tot restul vieţii. În 1714, Cantemir a devenit membru al Academiei din Berlin. Enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor, fostul domnitor şi-a adus o importantă contribuţie la cultura universală. În 1723, Dimitrie Cantemir a murit pe moşia sa din Harkov, Dimitrievka, şi a fost înmormântat în Rusia. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară în anul 1935 şi au fost reînhumate în Biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Cantemir a primit ajutorul țarului Petru cel Mare și a trăit în exil. Cantemir nu a fost prizonier. El s-a refugiat în Rusia.

Citez din lucrarea apărută în 2013 – Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică.
Documente 1941-1956

Documentul datat 5 ianuarie 1943. După începerea ofensivei unităţilor Armatei Roşii de pe fronturile de Sud-Vest, de pe Don şi de la Stalingrad, în 19 noiembrie 1942, precum şi a unităţilor Armatei Roşii de la Cotul Donului, în 16 decembrie 1942, până la 5 ianuarie 1943 au fost capturaţi 61 141 de prizonieri de război. Din care: au ajuns în lagăre – 37 343 pers.; sunt pe drum, către lagăre – 18 442 pers.; la punctele de primire – 5 356 pers. În plus, mai sunt luaţi în evidenţe: răniţii evacuaţi de pe front – până la 5 000 pers.; răniţii şi cei ucişi în timpul bombardamentelor eşaloanelor – 693 pers.; decedaţii în timpul deplasării de pe front – 2 317 pers.; total – 8 010 pers. Prizonierii de război sosiţi în lagăre au următoarele grade militare: Corpul de ofiţeri superiori şi inferiori: colonei – 15 pers.; locotenenţi-colonei – 20 pers.; maiori – 65 pers.; căpitani – 218 pers.; sublocotenenţi [armata slovacă] – 37 pers.; sublocotenenţi – 278 pers.; locotenenţi-majori – 2 pers.; locotenenţi – 117 pers.; sublocotenenţi – 492 pers.; ingineri militari – 2 pers.; total ofiţeri – 1 246 pers. Corpul de comandă inferior: plutonieri-majori – 188 pers.; plutonieri – 318 pers.; plutonieri de companie [armata germană] – 1 pers.; sergenţi-majori [armata germană] – 9 pers.; sergenţi-majori – 533 pers.; sergenţi – 4 200 pers.; sergenţi-instructori – 38 pers.; caporali – 4 683 pers.; subofiţeri [armata germană] – 30 pers.; fruntaşi (armata română) – 35 pers.; comandanţi de grupă – 3 pers.; total corpul de comandă inferior – 10 038 pers.; caporali [armata germană] – 54 pers.; fruntaşi [armata germană] – 206 pers.; fruntaşi – 2 pers.; soldaţi – 25 748 pers.; mobilizaţi în batalioane de muncă – 49 pers.; total soldaţi – 26 059 pers. Pe naţionalităţi (etnii): români – 32 932 pers.; italieni – 3 741 pers.; germani – 344 pers.; austrieci – 100 pers.; maghiari – 43 pers.; evrei – 34 pers.; polonezi – 30 pers.; rusini – 30 pers.; sârbi – 23 pers.; cehi – 11 pers.; ucraineni – 11 pers.; slovaci – 10 pers.; ruşi – 7 pers.; greci – 7 pers.; ţigani – 4 pers.; moldoveni – 4 pers.; tătari – 3 pers.; sloveni – 2 pers.;

Adaptarea la condiţiile de lagăr

Până la 14 ianuarie 1943, barăcile în care erau deţinuţi prizonierii de război au fost prost încălzite din cauza lipsei combustibilului (lemne). Pe perioada de iarnă, lagărul a rămas fără niciun fel de rezerve de combustibil, întrucât nu au fost luate măsurile necesare la momentul oportun, pentru ca acesta să fie pregătit încă din perioada de vară. Astfel nu au fost create rezerve. De asemenea, încăperile pentru iarnă au fost pregătite nesatisfăcător: acestea nu au fost dotate cu paturi comune din lemn, nu toate sobele au fost montate şi echipate cu uşi şi zăvoare, la geamuri nu s-a montat sticlă peste tot, a doua ramă lipseşte. Această stare a fondului de locuit este consecinţa lipsei controlului stării locuinţelor, a faptului că nu au fost menţinute în bună stare dotările interioare. În prezent, instalaţia electrică existentă înainte în barăci lipseşte şi nu se ştie cine a scos-o şi unde a dispărut.

Prizonierii de război au fost deţinuţi în încăperi reci, în multe barăci din zona pentru bolnavi aceştia erau ţinuţi pe duşumea, fără a li se repartiza saltele [normale] sau saltele cu paie. Pe timp de seară şi pe timp de noapte nu a fost asigurat iluminatul artificial al spaţiilor de locuit. Iluminatul cu ajutorul surcelelor, folosit de către prizonierii de război, crea pericol de incendii. În timpul cazării acestora în zona de producţie în clădire au izbucnit trei incendii.

Ordinea interioară în spaţiile comune de locuit nu a fost organizată, fapt reflectat în totalitate în viaţa din lagăr. Curăţenia încăperilor şi a teritoriului [lagărului] nu era efectuată sau a fost prost efectuată. Nu au existat materialele necesare pentru realizarea curăţeniei. Din cauză că nu au fost asigurate fierăstraie şi topoare, pregătirea lemnelor pentru încălzirea spaţiilor de locuit a fost întârziată. Prizonierii de război nu au fost aprovizionaţi cu apă potabilă, în barăci nu existau rezervoare pentru apă. Ca urmare a lipsei unei ordini stricte în lagăr, a neefectuării activităţilor necesare cu personalul administrativ din rândul prizonierilor de război, viaţa acestora era prost organizată. Alimentele distribuite pentru hrănirea contingentului corespundeau în mare din punctul de vedere al cantităţii normelor stabilite. Însă hrana era pregătită cu întârziere din cauza întreruperilor din aprovizionarea cu combustibil a bucătăriilor. Distribuirea hranei s-a efectuat fără un control strict. Au fost înregistrate nenumărate cazuri când celor epuizaţi şi bolnavi nu li s-a distribuit hrană deoarece aceştia nu erau concentraţi într-un singur loc, ci erau dispuşi în toate barăcile.

Pe baza studierii şi a stabilirii cauzelor ratei ridicate a mortalităţii în rândul prizonierilor de război care au sosit în lunile decembrie 1942 şi ianuarie 1943 şi care sunt deținuți în Lagărul nr. 165, se pot trage următoarele concluzii:

1. Contingentul care a sosit în lagăr era afectat de pelagră acută şi de distrofie generală.
2. Lagărul nu a efectuat lucrările pregătitoare necesare primirii prizonierilor de război şi asigurării condiţiilor de viaţă ale acestora.
3. Posibilităţile existente pentru o adaptare rapidă la condiţiile de lagăr a contingentului sosit nu au fost folosite la momentul oportun şi în totalitate.
4. Existenţa unui mare număr de persoane slăbite, epuizate fizic şi bolnave a creat mari dificultăţi în asigurarea spitalizării la timp, în asigurarea asistenţei medicale necesare şi a asistenţei profilactico-medicale.
5. Întrucât personalul medical era insuficient pentru asigurarea asistenţei pentru numărul de bolnavi amintit mai sus, principalele măsuri pentru izolarea bolnavilor şi pentru verificarea medicală trebuiau să fie luate mult mai devreme de către comisia medicală de muncă a contingentelor.
6. O influenţă extrem de nefastă asupra îmbolnăvirii şi a ratei mortalităţii au avut-o atât cazarea prizonierilor de război în încăperi neîncălzite, cât şi temperatura scăzută, de mai târziu, din barăci şi din infirmerii, faţă de care, în special, românii slăbiţi, epuizaţi fizic şi cei bolnavi de pelagră sunt foarte sensibili.
   Adjunctul şefului Secţiei a 4-a din cadrul Direcţiei pentru problemele prizonierilorde război şi ale persoanelor civile internate, din cadrul NKVD al URSS, locotenent de securitate Kalmanovici

*https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/cele-zece-tratate-pace-schimbat-istoria-romaniei-fost-modificate-granitele-tarii-functie-interesele-marilor-puteri-1_550eef3a448e03c0fdcc970a/index.html

https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf