Soarele zorilor, aflat încă foarte jos, în spatele pădurii, dealurilor, și caselor, face ca întregul sat să arate precum actul întâi dintr-o piesă de teatru – numai umbre și cer. În casa Cloambă-Miheț toți dorm, sforăie și sâsâie, numai unul e treaz. Poate nu v-ați gândit că acela care urcă, cu lanterna de frunte, scara podului, e soțul Vetuței, dar despre el este vorba.
Prin urmare, Rafailă se află acum în pod și cotrobăie. Totuși, „cotrobăie” nu e un termen adecvat pentru un cercetător. Nu. Rafailă „caută”, ba chiar se poate spune că e în plină activitate de prospectare. Rafailă are mare nevoie de o veche cutie cu scule mici. Cutia cu șurubelnițe și cheițe folosite pe vremuri pentru ajustarea pendulei. De asemenea, foarte utile i-ar fi atât cutia cu mosoare și lițe de cupru, cât și borcanul cu clei de oase.
S-a trezit cu noaptea-n cap în urma unui fascinant vis tehnic cu multe detalii. Se făcea că nedespărțitul lui android poate fi adaptat la absolut orice activitate casnică, fiindu-i îmbunătățite nu doar funcțiile de bază, ci toate aplicațiile – atât cele setate din fabrică, cât și cele descărcate din „app store” (în românește magazin de aplicații). În paranteză fie spus, Rafailă și socru-so Remus, plănuiau editarea unui mic dicționar de limbă română stricată – limbă română pentru copiii care nu cunoșteau echivalentul în limbaj local al expresiilor intrate în vorbirea curentă post decembristă.
Fuseseră adunate în podul acela grămezi de vechituri, unele demne de a fi piese de muzeu, dar și vechituri de dată recentă. Interesant – ca element statistic – era faptul că vechiturile de dată recentă erau numeroase. Majoritatea fiind aparate de tocat, de făcut suc, răzători, curățitoare cu aburi și așa mai departe. Toate aceste chilipiruri, cumpărate de femeile casei în mare grabă în timpul calupurilor publicitare, luau în scurt timp calea podului. După o funcționare ireproșabilă de două săptămâni, aproape toate deveneau obiecte de fier vechi sau rebuturi. Până și tirbușoanele performante intrau în această categorie.
Deci, cutia cu scule mici nu e la vedere, unde o fi? se întreba Rafailă rupând ici-colo pânze de păianjen. Ca la un semn podul fu străbătut de două fâșii de lumină. Prin gemulețele ca niște pleoape deschise ale acoperișului intra în pod o nouă zi. Măi sa fie, zise cu glas tare Filă, să făcu ceasul de mers cu Suzi la pășune! Coborî în grabă, traversă curtea, Vivi și Esmeralda zburătăciră din calea lui, și iată-l ieșind din grajd, invitând-o pe Suzi la un mic dejun cât o pajiște.
Făcură câțiva pași. Suzi se depărta sau se apropia, iar clopotul de la gâtul ei producea interesante efecte sonore care ar fi inspirat orice compozitor de muzică concretă.
Cum stătea el aplecat asupra androidului urmărind forumurile care postau ciudățenii despre programe vechi de zeci de ani, care deși deveniseră programe fantomă, încă funcționau, auzi un glas in spatele lui.
– Nu te poți contacta la un site de anul ăsta cu o aplicație de acum zece ani. Puține aplicații vechi merg. Sau merg până la un punct. E bine să te limitezi la ce poate să facă telefonul tău, altfel riști să îl blochezi. Nici semnalul nu-i bun, nici conexiunea.
Rafailă avu impresia că cineva dintr-o lume nevăzută îl urmărea, ba mai mult, îi ghicea gândurile. Se întoarse să vadă de unde venea glasul, dar în afară de Suzi nu zări pe nimeni.
– Am cam exagerat cu munca pe nemâncate și am ajuns să aud voci. Mai stăm un pic și când începe să ardă soarele mergem spre casă, de acord Suzi?
Rafailă, în nici un caz, nu rostise aceste cuvinte în așteptarea unui răspuns. Și apoi, nu era prima dată când vorbea cu animalele, la fel ca toată lumea din sat. Drept este că vorbitul sătenilor cu animalele cuprindea un vocabular rezumat la – cea, ptruu, hoo, dii și altele nu mai lungi de trei litere, dar tot vorbire se chema. Dar niciodată la ptruu, hăis, ceaa sau dii nu venea vreo reacție verbală, ci numai motorie.
– De acord, Rafailă. Hai sa mergem spre casă. Aș bea și o vadră de apă.
De data asta Suzi se postă în dreptul lui și după ce termină ce avu de spus îi oferi un zambet larg cu botul ei nuanța roz deschis.
Rafailă scăpă androidul în iarbă.
Suzi îl împinse ușor cu copita.
– Ia-l de pe jos. Nu e bine să stea în mediu umed.
Neștiind ce ar fi fost mai bine de făcut – s-o ia la fugă sau să admită această terifiantă realitate, Rafailă își culese androidul din iarbă și îl vârî în buzunar.
– Ei bine, am s-o iau înainte, știu drumul.
Suzi cobora agale spre sat mișcându-și șoldurile, spinarea și coada, în dangătul lent al clopotului.
Rafailă, iluminat, depăși cu bine șocul și înțelese pe dată că succesul proiectului său va depinde nu de căutări în pod, și nicidecum în vechea cutie de scule.
Celelalte episoade le puteți găsi aici:
Lasă un răspuns