Arhiva Afectivă. Reumatismul

Se pregăti într-o vară popa Ioanichie Zbârltu să meargă la băi. Că așa precum mirenii, și preoții au dreptul să-și tratarisească junghiurile bătrâneții. Se gândi ce se gândi și până la urmă se încumetă să urmeze sfatul doctorului George Cachet, zis și Cașetă, doctor stabilit în sat prin 1920, odată cu vizita generalului Joffre în România. Deși în toate rugăciunile sale părintele Ioanichie implora nu doar iertarea păcatelor, dar și luarea durerilor reumatice, o serie de rătăciri minore erau iertate, mai puțin reumatismul. Zis și făcut! Dacă doctorul Cașetă a spus că pe lângă rugăciuni, băile ajută mult, părintele Zbârlitu și-a făcut băgăjelu’ și a chemat birja parohiei.

În drum spre micuța haltă de unde avea să ia trenul spre stațiunea în care urma să petreacă zile de rugăciuni, proceduri și speranțe de vindecare, popa Ioanichie se întâlni cu finu’ Ordean. Finu’ venea agale prin iarba de pe lângă drumul pietruit. Când birja ajunse în dreptul lui, finu’ Ordean făcu un semn scurt cu mâna. „Întârziem la tren, nu opri, nu opri”, îi strigă părintele vizitiului. Finu’ Ordean dădu din cap așa ca și când ar fi spus „nu-i nici o pagubă”, și își văzu mai departe de drum. Părintele a ajuns cu bine la haltă și s-a urcat în trenul care nu a zăbovit mai mult de trei minute. Pe măsură ce locomotiva se apropia de stațiunea în care se aflau băile tămăduitoare, părintele Ioanichie Zbârlitu se transfigura. Fiindcă durerilor de șale și de genunchi li se adăugau arsuri sufletești și mereu alte spaime necunoscute. Grea ca poarta mănăstirii era toată frământarea sa. Prima și cea mai greu de dus cu gândul spaimă era cea a bazinului. Dacă mă văd în bazin cu vreun enoriaș de la noi din sat și dacă omul ăla o să vrea să-mi pupe mâna în timp ce alții înoată și se stropesc in jurul nostru? Și dacă lângă lada cu nămol va apărea din senin vreo fetișcană pe care am spovedit-o mai știu eu când? Și dacă printre chicoteli îmi va spune „vai, părinte, era să nu vă recunosc așa cănit pe coate, pe genunchi și pe șale!”.
Trenul înainta fluierând și pufăind, umplând valea cu vălătuci de fum. Părintele își ștergea fruntea cu dosul palmei, își potrivea cu degetele parul nădușit, își ridica și își așeza potcapul pe creștet murmurând deslușit: „Doamne ce mă fac? Ce mă fac?” repeta el plin de grijă și descumpănire.
Încerca să se închipuie pe sine altfel decât cum se știa el în fața enoriașilor, dar nu izbutea. Nu reușea să vadă altceva decât un bazin mare. Mare de tot, plin de bărbați, femei și copii, toți laolaltă. Un bazin în care el, părinteIe Ioanichie, trebuia să se scalde fără potcap. Cum să-l vadă pe el lumea în apă, fără sutană, fără potcap? Cu ce-a greșit el oare că să ajungă in halul ăsta?
Și doctorul care i-a prescris băi de nămol, băi de sare, masaje și gimnastică sub apă oare nu s-a gândit deloc? Ce să spun…? I-a fost milă de oasele, de reumatismul lui Ioanichie… Dar de el ca părinte, nu ca reumatic, nu i-a fost milă? La faptul că, odată cu intrarea în stațiune, el devine pacientul Zbârlitu, la asta nu s-a gândit doctorul Cașetă?
Hotărât lucru nu sunt pregătit să suport asemenea rușine.
Știu, unii se adaptează, fac față unor provocări, eu nu.
Eu nu, în ruptul capului.
Oare finu’ Ordean ce-o fi vrut să-mi spună? Nu l-am lăsat! Am strigat vizitiului să mâne caii mai repede, să nu întârziem. Să ajungem la haltă, să prindem trenul care nu stă mai mult de trei minute. Să mă urc in tren ca să… Ca să ce…?
Stațiunea!
Conductorul stă în fața ușii și privește la omul în sutană de pe banchetă. Trenul se pune iar în mișcare.
Până aici ați avut bilet. Ce facem părinte? Știu, știu, coborâți la prima. Puteți să luați autobuzul. Sau puteți lua, ca anul trecut, un alt tren care vă lasă chiar la haltă. Biletul de aici până la prima stație nu vă costă nimic.