Arhiva Afectivă. Risipire

București, 1981. Ultima zi din an. Ieșeam dintr-o prelungă adolescență neștiind că voi sărbători în curând ”căldura gerului”. Părea că în loc de inimă aveam un fel de împletitură ciudată din cabluri nevăzute alimentate de diverse generatoare, aflate la distanțe diferite purtând sarcini electrice necunoscute și imposibil de controlat. Un tremur straniu care se transmitea în tot corpul mă balansa între vis și realitate. Ajunsesem să încep sau să încetez din senin orice aveam de făcut în clipele acelea. Încercam să respir adânc și apoi să-mi continui mersul, respiratul sau privitul spre cernerea iernii de dincolo de ferestre. Am stins lumina în antreu. Zăpada bătătorită a cărărilor șerpuind între blocuri era acoperită cu puful transparent al ninsorii de curând pornite. Am ajuns la gară cu o oră mai devreme. Pe băncile lungi, aproape goale, din sala de așteptare dormeau zgribuliți, ghemuiți peste bagaje, câțiva călători. Mirosul greu al scrumierelor de aluminiu cu picior mi-a scurtat șederea în sală. Mă plimbam prin fața chioșcurilor de ziare. La farmacie mi-am cumpărat un tub de vitamina C. Mi-am tras și mai bine pe cap gluga paltonului. Simțeam gresia rece a peronului prin tălpile subțiri ale pantofilor. În dreptul ghișeului Informații mi-am scos mâinile din buzunare aplecându-mă spre gemuleț. Trenul de Satu Mare are 45 minute întârziere spune, vorbind rar, femeia cu cozorocul înconjurat de bucle roșcate. Lungile copertine de sticlă ale gării alternează cu fășii din cerul nopții albit de căderea zănatecă a fulgilor mari de nea. Miezul iernii își va anunța sosirea prin viscol și nămeți abia mai târziu, după ieșirea din ianuarie. Vocea dispecerei anunță în megafoane: Trenul de persoane din direcția Satu Mare, Oradea, Cluj Napoca, sosește în stație la linia a șaptea. Nu-mi mai simt degetele de la picioare, nasul mi-e roșu, mâinile cu mănuși cu tot, reci.

Îi aud glasul la doi pași de mine, spunând:
„Servus, nu te-ai plictisit așteptând? Am ajuns cu aproape o oră întârziere.”

Mă simt înviorată de parcă brusc a năvălit vara peste întreg peronul.
Ochii mei vorbesc după douăzeci de ani ochilor lui: Bine ai venit!
Îmi răspunde privind spre călători, făcând loc unei platforme pe roți plină cu bagaje: Bine te-am găsit!

Vreau să-l iau de braț, apoi renunț fiindcă tocmai își scutură mâneca. O bucată de zăpadă căzuse de pe copertină. Observând ceasul suspendat al gării, risipește un zâmbet frumos în direcția ceasului. Nu ne-am văzut de atâția ani. Abia izbutesc să-mi descleștez fălcile spunând asta. Nu te-ai schimbat deloc, continui. Fularul înfășurat în grabă peste gulerul paltonului lasă să se vadă un nasture de la cămașă. Sunt nerăbdător să revăd Bucureștiul. Ultima dată am fost aici când am trecut pe la voi. Cred că eram prin clasa a șaptea. Ba nu, atunci ai vizitat o rudă din partea mamei tale. Ai telefonat doar, și ne-am auzit câteva minute. Ah, da, așa a fost, uite tu ții minte asemenea detalii. Ce memorie bună ai! Urcăm în troleibuz. Vorbim despre pădurile copilăriei, despre prieteni vechi, despre școală, despre ultima vacanță. După câteva stații mă întreabă: Unde mergem? În Drumul Taberei. Oh, nu, zice. Eu merg la hotel, trebuie să cobor și să iau un taxi. Coborâm. Nu e nevoie să cobori, poate tu vrei să-ți continui drumul spre casă. Mâine dimineață trebuie să ajung la Universitate, am de ținut o conferință. Coborâm după două stații de mers aiurea. Ninsoarea a stat. Îl văd cum stă drept sub cerul limpezit al orașului, cer pe care îl vedem pentru prima oară împreună. Poartă, ca în copilărie, fularul acela înfășurat ciudat, lăsând la iveală vesta de lână și un nasture de la cămașă. Nu mă pot stăpâni și spun: așa te îmbrăcai și în alte ierni, ca și acum. Nu știai să-ți petreci fularul în jurul gâtului.

Cu degetele înmănușate își depărtează mâneca paltonului. Poftim! Iarăși s-a aburit sticla ceasului. Căutând cu privirea un taxi în șirul de mașini care treceau dinspre Ștefan Furtună îmi spune: Nu trebuia să te deranjezi să vii la gară. Dar tu ai telefonat ieri, am îngăimat. Chiar m-ai întrebat dacă sunt acasă și ți-am spus că mă bucur mult să ne revedem după atâția ani. Mă privește amuzat și apăsând cumva cuvintele spune – da, da, chiar mi-a părut bine că a apărut ocazia asta. Dar nu apucasem să menționez că de îndată ce ajung trebuie să mă cazez, apoi să trec puțin prin textul dizertației de mâine. Și da, mă gândeam că poate vom găsi puțin timp să stăm, să bem undeva un ceai. Dar uite ce târziu este și luat cu vorba am urcat cu tine în troleibuz, dar într-o direcție greșită. Casa mea e într-o direcție greșită, ai dreptate. Ai vrut să spui ceva? mă întreabă. Oh, nu, nu, doar mă gândeam. Un taxi oprește, portiera e întredeschisă. Mă sărută pe obraz. Mâine după conferință te sun. Trenul meu de întoarcere e după amiază.

Aștept să vină un 93. E aproape gol. Urc și, în grabă, îmi agăț ciorapul. Mă așez pe scaunele din față. Îndoi genunchiul și atunci mai pleacă niște fire. Se lasă ger, zice șoferul spre ușile deschise așteptând să urce cineva. Nu urcă nimeni. La autoservirea de la Orizont luminile sunt stinse, e târziu.

Bucuria acelei revederi se deșirase treptat asemeni unui fir scăpat dintr-un ciorap. Prima dată când am înțeles diferența enormă între bumbacul gri care făcea genunchi, sau materialul numit „flor” care se răsucea pe picioare, a fost când am atins cu privirea dunga. Dunga aceea pleca de la călcâiul mamei pierzându-se puțin între degetele mânii derulându-se apoi cu mare grijă, devenind voalul transparent și strâmt care îmbrăca piciorul. Acesta era ciorapul de mătase, care, chiar și pe timp de iarnă reprezenta un fel de smalț străveziu care lucea în soarele gerului, lăsând la vedere gambe grăbite dar elegante, încălțate și deseori ursuze, în negrele și clasicele cizme de cauciuc. Cizme închise cu fermoar. Glezne, groase, subțiri sau ”potrivite”, treceau de colo-colo în caraghioși șoșoni. Picioare sănătoase purtând ghete, bocanci sau opinci, pășeau fără prejudecăți prin zloata dimineții sau serii. Ritualul „înciorăpării”, deși cam același, prezenta particularități demne de ținut minte. Am reușit, datorită felului în care erau purtați ciorapii, jambierele, șosetele de lână sau nojițele, să știu cu cine am de-a face. Sau am crezut că știu. Cărări pudrate de ger, noroaie înghețate sau ochiuri de apă clipind sub pojghița subțire a iernii, duceau oamenii dintr-un loc în altul al vieții lor.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Invitații cristoiublog
⚐ Circulă pe net ⚑