Arhiva Afectivă. Scris cu galbăn pă roșu

Rareori Rafailă Cloambă ascultă de cineva.
Poa’ să fie tată, mamă, moșu’ ăl bătrân, chiar și inspectorul județean, nu contează, el nu stă la tocmeală. Nu ascultă „decât ce-i logic”, sau „ce o apărut la brăcinar nu’s”, cum numește el în glumă, știrile pe scurt, sau breching nius.

De când a observat că în casă, în șură, chiar și în grajd s-au semnalat neliniști succesive, a intrat în alertă. Vetuța, fostă Uța lu’ Miheț, actualmente nevasta lui, îl urmărește peste tot, alergând cu masca după el chiar și când duce câte un braț de fân la Suzi. Aceasta, fiind sensibilă, a preluat atât din presiunea exercitată de mediu(a) asupra lui Rafailă, cât și din agitația întreținută de Vetuța. În asemenea condiții de stres informatic, laptele a scăzut cantitativ și calitativ. Puțin a lipsit ca, din compasiune pentru stăpân, Suzi să producă lapte cu 0% grăsimi. Lucru nedorit într-o casă cu trei copii și patru adulți. Necesarul zilnic de proteine nu era ceva de ignorat așa cum bine accentuau reclamele din setul „prea bun, prea ca la țară”.

De cum s-au încheiat anunțurile despre ce e voie și ce nu, de sărbători, cu urările anexe, cu veștile actualizând noile rânduieli sanitare, Rafailă a reintrat în starea lui obișnuită de apatie. La răstimpuri, posacul bărbat al Vetuței, scârbit de toate serialele și emisiunile cu invitați buimaci în studio, izbucnea ba în sarcastice hohote de râs, ba într-un plâns scurt mocnit și mucios. Când era sătul de tot și de toate, cobora în beci.

Stând pe cufărul cu nisip, mânca un măr privind cu jale la funiile de usturoi sau la buchetele de mărar uscat atârnate imediat lângă ușă. Ehei.. cârligul ăla unde țineam eu agățat caietul cu evidența… Totul era scris acolo! Câte borcane, câte damigene, câte ulcioare, câți desagi… Câte și mai câte. Simte cum îl încearcă dorul să coboare iarăși în acea plăcută intimitate plină de amintiri.

Uța lu’ Miheț, iute și băgăreață ca tată-so, îl vede îndreptându-se spre scăriță.
‒ Nu te duce cu mobilu’n pimniță că acolo n-ai semnal!
‒ Ce te doare pe tine de semnalu meu?
‒ Nu te mânia, dragule, am zâs și io așe. Ș’ api ce-ț trăbă telefon în frigu ăla? Nu te gândești că să poate strâca aparatu în umezeala heia..
‒ Ce să să strice? Nu mai duce tu grija la tăte cele!

Ajuns în răcoarea cu iz de pământ, mere parmen, cimbru și mărar, Rafailă închise și deschise de vreo două ori androidul. Și, minune, avea semnal! De curiozitate, încercă să vorbească cu văr-so Titu, sau cu sora lu’ Titu, cu Terenția, dar nici care nu răspunse. Se așeză pe cufăr și, curios, încercă să vadă dacă pe micul ecran poate citi oarece „brăcinari nu-s” cum le zicea el știrilor pe scurt. Hopa! Io-te ce mai zâc ăștia! Da nu apucă să citească întregul titlu, fiindcă un mesaj scris în grabă, veni de la văr-su Titu: „Mă, Filă fii atent, îi revoluț în america”. Rafailă se duse la damigeana cu nuiele rupte, aia mică, ascunsă după lada cu cartofi. Pusese acolo damigeana spunând nevestei că-i de aruncat, că nu-i bună, doar așa de sanchi, crezând că o fraierește pe Vetuța. De unde să știe că și ea se cinstea pe ascuns tot de acolo. Apropiind un ochi la gura sticlei fu mirat că a băut atâta țuică într-un timp relativ scurt. Nici nu pot s-o măsor, zise Rafailă și mai smulse un rând din nuielele damigenei sperând că va vedea cât de cât ce-a mai rămas. La scuturat, se auzea în sticlă cam de vreun litru jumate, cel puțin. No, taci că nu-i goală, își zise și îndepărtând coceanul, trase o dușcă, așa ca de gust. Apoi mai trase una. Își aminti de mesajul lui Titu. Mai bine îl sun, își zise, și apăsă opțiunea „titu acasă”.
‒ Ce-i mă? Nu pot vorbi acu, mă uit la revoluție. Tu unde ești?
‒ Care revoluție? Unde? Io-s în beci acu.
‒ Care beci? Ț-am trimis mesaj. Nu-l citiși?

Pauză. Titu a dispărut din linie.
‒ Alo! Alo! Mă auzi? Nu m-aude.

Rafailă se întoarse pe cufăr. Gânditor privi la becul chior din tavan și la burtoasele borcane cu castraveți și gogonele. Na păi… dacă îi revoluție în America, sigur o să pot să mărg acolo fără viză. Așa o fost și la noi. Dup’on timp ne-am dus tăț unde-am vrut, fără viză, numa cu boletinu. Ce-i drept până acum nu fusăi nicări. Așa o fost, să nu mărg. Da sigur, sigur, în America m-oi duce! După ce trece revoluția, bun înțeles. Urc să-i spun și la Vetuța.

În bucătărie, nevasta cu telecomanda muta canale la teveul de pe bufet.
‒ Atâta ai stat în beci, mă Filă, că am crezut că ai adormit acolo. Luași și o gură de țuică?
‒ Cam da..

La televizor se anunța că încetul cu încetul în jurul Capitoliului ordinea va fi restabilită. Apoi apăru Trump care își sfătui simpatizanții să plece pașnici la casele lor, că asta-i situația, că așa se cuvine.

Vetuța puse farfuria de zamă cu tăiței pe masă și îl îmbie pe bărbat.
‒ Poftește Rafailă dragă. Am făcut așa o supă bună!
‒ N-ai pus linguri, zise Rafailă.
‒ Ba le-am pus, da-s lângă șervet, așa cum am văzut într-un film, la un restaurant elegant.
‒ Nu mi-i foame.
‒ Tu iar ai depresie, Filă?
‒ Ba nu.
‒ No să n-ai, rogu-te.
‒ Vetuța..
‒ Ie.
‒ Tu vrei să vizităm America?
‒ Da cum să nu! Da ne lasă s-o luăm și pe Suzi?

damigene vech

usturoi mărar ardei