Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Arhiva afectivă. Serghei Mihalkov: În țara noastră, ca și in a voastră, bisericile sunt pentru credincioși, dar și pentru turiști
Am ajuns la Knokke, în Belgia, așa cum am povestit în primul episod, datorită unui telefon primit la începutul primei săptămâni din iunie, 1972. Eram în vacanța de după anul doi, și Constantin Crișan, care mă cunoscuse la o sindrofie a surorii lui, poeta Felicia Marinca, și-a amintit, în mare grabă, că sunt ultimul plastician căruia nu-i pomenise de presiunea sub care își ducea acele zile.
Intrase într-un soi de alertă, deoarece avea de dus la împlinire programul prezenței sale, în august, la Bienala de la Knokke Le Zoute, unde era invitat ca membru al juriului. Aflase că era mare nevoie și de un panou ilustrativ. Fiindcă nu găsise la nici unul din prietenii graficieni grabnică înțelegere pentru o colaborare nefinanțată, Constantin Crișan m-a sunat pe mine. Eram bucuroasă că pot să-l ajut. M-am dus la Casa Scânteii, m-am documentat, am scotocit în arhiva foto, am compus panoul, care arăta ca un fel de site cu imagini și texte și, după trei zile de lucru, l-am pus într-o lădiță și apoi pe tren, la expediere colete. Belgienilor le-a plăcut și m-au invitat la bienală. La zece zile după ce a ajuns panoul mi-au trimis o frumoasă invitație. Alăturat programului bienalei erau specificate și condițiile de înscriere. Iar tinerilor sub 24 de ani le erau asigurate atât participarea cât și cazarea. Deci se poate, îmi spuneam! Și așa am ajuns in Belgia.
Nu românii m-au trimis la Knokke, belgienii m-au invitat.
Știu, se poate spune că a fost un gest care ținea de propaganda lor, a belgienilor.
Și da, și nu, fiindcă să nu uităm, tema bienalei acelei veri era despre Arta și Poezia copiilor. Radu Boureanu avea câteva poezii ca niște acuarele. Gheorghe Tomozei adusese și el poezii despre copii. Nina Cassian avea câteva cărți cu minunate poezii pentru copii, iar când se ivea prilejul era încântată să dialogheze cu un tânăr mexican care adusese la bienală versiunea franceză a câtorva poeme de Octavio Paz. Cea mai fabuloasă seară a fost cea în care, fără să vreau, l-am ajutat pe Mihalkov senior să facă față unor întrebări incomode. Unde nu mă pricepeam tăceam mâlc, unde știam că pedala e voit apăsată interveneam. E adevărat, domnule Mihalkov, că în URSS sunt închise bisericile și că sunt prezentate doar ca monumente istorice? Nici vorbă, spun eu privind spre sprâncenele ridicate ale celor de la masă care așteptau un stânjenit „da”. Serghei Mihalkov, tatăl regizorilor Andrei Mihalkov-Koncialovski și Nikita Mihalkov, mi-a aruncat o privire scurtă. Apoi, îndreptându-și spatele în timp ce cu degetele apăsa tacâmurile ce străjuiau farfuria de porțelan flamand, spuse fără accent slav, în cea mai frumoasă franceză: ”Dans notre pays comme dans le vôtre, les églises sont pour les croyants et aussi pour les touristes” (În țara noastră, ca și in a voastră, bisericile sunt pentru credincioși, dar și pentru turiști).
Ana Blandiana, vaporoasă ca o zână, zâmbea și, pe nedrept, lăsa impresia de poetesă timidă. Nu știu dacă a luat cuvântul la acea bienală, fiindcă eu am fost răpită de Tytgat și de soția lui și plimbată prin localități ca Brugge, Damme și un orășel de dincolo de graniță, un orășel olandez. Calendarul bienalei se întindea pe o săptămână. Médard, pictor flamand de modă veche, dar zgubilitic de felul lui, mi-a spus: Eu și soția mea vrem să-ți arătăm câte ceva pe aici prin împrejurimi. Erau cu cel puțin douăzeci de ani mai în vârstă decât mine. Apoi m-au invitat la ei acasă, în Rue d’Aurore, unde era și atelierul. Ne-am împrietenit așa, pur și simplu. Să nu uităm că ne aflam la doar trei ani distanță de festivalul Woodstock și nici 68-ul nu era prea departe. Lumea nu prea mai avea idei preconcepute, iar o anume rigiditate sau conservatorism, percepute de tineri ca un fel de anchiloză a lumii occidentale, făcea ca unii vestici să fie pur și simplu entuziasmați de anumite idei de stânga. În holul Cazinoului Knokke unde se desfășura bienala se deschisese expoziția retrospectivă a suprarealsimului belgian. Lucrările îmi erau cunoscute din albumele Magritte sau Leonor Fini, dar și din revistele de artă străine la care Institutul de Arte din București era abonat. Când am început sa turui în franceză si să descriu tehnicile utilizate în pictura suprarealistă franceză, câțiva participanți la vernisaj au crezut că sunt studentă la Beaux Arts Paris. Aproape am ridicat tonul indignată: Mais non, je suis étudiante à Bucarest, Roumanie!
Comentarii
🙂 cindva,…demult, cineva, nu spui cine…dar doar pentru ca habar n-am!:))), mi a facut loc, cu drag, la groapa ei de nisip. se juca cu galetusa, lopatica, avea si grebla, avea si oglinda, ca asa ma priveam io, privind-o pe ea fix in ochi, adica in inima:)))…
–
mie mi plac povestile, daia nu doar ca ti le ascult pale tale cu drag,
deci…:) te invit in gradina mea, cu nisip, am si o floare!:)),
basca zambet:))), ca el e ntr o inertie vesnica, initiata de …oglinda din poveste:)) …:)
poti sa mi torni si nisip in cap, nu ma supar!:)), tu doar povesteste, ca mi e drag sa te ascult.
hai, …povesteste!
te rooooog!:))))) 🙂
in Bucuresti sau oriunde, dar in Romania, se studiaza, adesea citind din biblioteci aninate pe peretii inimilor, Povestile Batrinilor.
care povestesc, mai inainte de orice altceva, despre Izvor. adica despre Radacina 🙂
ce bine c-ai venit paici!, chiar imi placi!:))) 🙂
🙂
:))))
Like!
:))))
🙂