Arhiva Afectivă. Subsemnatul, fiind nepot de iobagi…

Brad 1957. Ne-am trezit foarte devreme astăzi. Tata, care acum pleacă la sanatoriu, are de operat și ieri, până seara târziu, a tot vorbit cu mama și cu bunicul despre silicoză, pneumotorax, despre faptul că trebuie să-și cumpere un aparat Roentgen. Bunicu’ când aude de Roentgen iese în curte și fumează, apoi se întoarce. Tata are o vorbă, care se tot repetă: Să știți că dacă nu ne ajung banii trebuie să vindem fâneața de la Cugir. Uneori mă trimite după flaconul de carbaxin de pe noptieră. Nu-i pe noptieră, spun cu ochii pe pereți, după ce studiez îndelung coșulețul de porțelan din nișa somierei. E un coșuleț-vază mititel pentru pus în el flori cu tija mică cum ar fi viorele, ghiocei. L-am luat eu, zice mama. Tata e îngrijorat. Tu de când iei carbaxin? Nu iau dragă, l-am pus în dulăpiorul cu medicamente din cabinet. Bunica taie o feliuță de lămâie, dar în loc să o pună în ceai o scapă pe covor. Tata se apleacă să o ridice și se întâlnește sub masă cu bunica Valeri, capetele lor se întâlnesc, vreau să spun. Cu voce abia șoptită bunica îi spune repede- Stelică dragă, dacă se desființează cabinetele, ce-ți mai trebuie ție aparat de Roentgen? Lasă-mă, mamă dragă, chiar dacă numai un an aș avea cabinet, m-aș pune puțin pe picioare, doar n-o să stau toată viața în casa asta plină de șoareci! Ce tot șopăiți acolo, întreabă mama, ținând și ea capul aplecat, fiindcă tocmai își încheie sandalele. Tata învârte manivela telefonului mare și negru. Ridică receptorul – Alo centrala? Vă rog legătura cu direcția sanitară Deva. Aranjând nervos firul împletit al telefonului, începe să vorbească tot mai tare de parcă Deva ar fi la capătul pământului: să faceți ceva și să trimiteți Aviasanul!* Bolnavii au nevoie de medicamente, de plasmă! Da, sigur că avem, avem inscripționată Crucea Roșie pe acoperișul spitalului! Alo! Doamnă! Tovarășă dragă, au parașutat și acum o lună plasmă, da, da, sigur că da, vă rog frumos! Tata își plesnește palmele – s-a întrerupt! Uite carbaxinul, zice bunica. Nu-l mai iau, mamă, că peste o oră intru în sala de operație, pe copilă cine o duce la școală? E vacanță, Stelian dragă. Ah, da, e vacanță! Păi, ce faceți nu ungeți școala cu slănină? Ce-s glumele astea, se încruntă bunicul, ai uitat că eu sunt învățător? Domnu doctor, a venit salvarea, anunță Lina strângând la repezeală ceștile, coșul cu pâine, tacâmurile și fața de masă. Nu mai lua atâtea deodată că până la bucătărie… zbaang! Când să iasă Lina, s-a întors la repezeală tata. Ce faci dragă cu …zbaang, trosc. Nu am știut că veniți înapoi. Lina strânge bombănind cioburile unei cești. Mamă, cum se numește pacienta aceea venită de la Hurezani? Elena, e Elena dragă, nora lui Titus, ce ”pacientă”, e neam cu noi. Din stradă, șoferul salvării claxonează de două ori. Deschid fereastra și strig spre nenea Marinuț care, lângă mașină, își aprinde țigara de la un țăran cu clopul decolorat de soare- vine acum tata, acum coboară. Nu veniți cu noi, domnișoara Sabina? Scutur din cap zâmbind și adaug: s-o pupați pe Lenica din partea mea! Lenica e fata lui nenea Marinuț șoferul de la sanator. Ea mi-a arătat prima dată un camion cu turelă din garajul sanatoriului. Mi-a spus că până la Molotovul ăla, tatăl ei nu a mai condus așa o mașină mare.

*https://orasuldeva.ro/…/istoric-institutii/441-calarie-agre…

București 1987. Într-o frumoasă zi de mai, cu două luni înainte să cadă pe scări și să-și fractureze șoldul, l-am rugat pe bunicul meu, Cezar Ivașcu, să povestească în fața casetofonului așezat lângă el pe noptieră câteva din amintirile lui cele mai dragi. După ce am făcut înregistrarea mi-a spus, te rog mai pune-o odată că aș vrea să scriu ce am spus eu acolo. Poate se pierde banda asta și e bine să ai și ceva scris de mâna mea. Am fost de acord. Parcă îl aud : Subsemnatul, fiind nepot de iobagi, bunicul Dănilă Ivașcu, după tatăl-originar din Vidra de Sus, participând efectiv cu frații săi la revoluția din 1848, condusă de Avram Iancu*, tot din Vidra de Sus, după ce a fost persecutat împreună cu frații, a trebuit să părăsească comuna natală și să se așeze într-o comună de iobagi obligator. Și așa, bunicul cu un frate, s-au stabilit în Ohaba de sub Piatră, iar al treilea frate a plecat în regiunea Clujului. Am fost șapte frați, dintre care trei au decedat de scarlatină. Eu am fost cel mai mic. La vârsta de șase ani (neîmpliniți) am început, în 1905, școala în satul natal, având ca învățătoare pe Smărăndița Pop, o femeie muncitoare, cumpătată și cu dragoste de copii. Era conștiincioasă și cu multă ambiție în carieră. Pentru mine era ca a doua mamă după scumpa mea mamă adevărată. Peste ani, la o inspecție școlară efectuată la sala generală CFR din Simeria, unde dânsa funcționa înainte de pensionare, după terminarea inspecției la clasa sa (foarte mult a insistat să particip o oră la clasa a treia pe care o conducea), am vorbit elevilor despre cele constatate, dar și mai mult despre fosta mea învățătoare din satul meu. Nu numai elevii au vărsat lacrimi, dar și învățătoarea a plâns eu rămânând foarte emoționat de scena pe care am creat-o prin simpla amintire a anilor mei de la școala din sat la clasa doamnei învățătoare Smărăndița Pop. Să știi că am o senzație ciudată de trac, mi-a spus râzând bunicul, niciodată nu am scris ceva dictat tot de mine. Avea 87 ani, era foarte sprinten și urca treptele la intrarea în bloc câte două odată. Nu se cuvine să faci așa ceva, i-a spus un vecin, dumneata nu mai ești copil. Dar bunicul i-a răspuns – și dacă eu mă grăbesc, ce vrei să fac? Nu oferea des asemenea demonstrații de vioiciune dar când avea prilejul, le făcea cu o bucurie nespusă. Era sănătos și plin de energie. Apoi, după operația grea de protezare a șoldului, obligat să stea nemișcat ore în șir, pe timp de vară, în căldură, transpirat, între ferestrele și ușile deschise ale spitalului, a făcut pneumonie și în iulie,1987, s-a stins. S-a stins în acel spital în care propriul său fiu, a redat vieții atâția și atâția bolnavi. Casetofonul și benzile – muzică, teatru, amintirile bunicului, toate aflate într-un rucsac au fost furate la sfârșitul lunii septembrie 1987 din mașină în timp ce noi toți eram în Herăstrău.

Aviasan

Bunicul Cezar Ivascu in clasa Orastie1959

din caietul bunicului

telefon cu manivela

*https://ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu

http://dspace-v.bcucluj.ro/bitstream/123456789/82234/1/BCUCLUJ_FG_S4254_1924.pdf