Înainte de electrificare, ora de culcare în Salcâmu Mic era târzie vara și timpurie iarna. Dar fie iarnă, fie vară, nu adormeau toți sătenii deodată, nu, nicidecum. Tot se mai găseau oameni pe uliță care își spuneau unii altora: „Lăudat fie Domnu” sau „Sară bună”.
Când inginerii de la centrul energetic au ajuns să facă racordarea satului la sistemul național, oamenii se uitau la cabluri, stâlpi, becuri, ca la alte minuni. Izolatorii din sticlă groasă sau cei albi din ceramică glazurată păreau niște ciudate bibelouri cocoțate sus, sus, pe brațele stâlpilor.
Rafailă își amintește cât de greu i-a fost mamei sale să se obișnuiască cu lampa din tavan la lucrul cu acul. Mereu îl ruga să mai lase lampa cu gaz că „pre-i tare becu, mă orbește de-a binelea”.
Prima veioză, or luat-o când s-o născut Vetuța, primu tiglăzău electric l-o adus Raveca de la oraș. Când era Rafailă în clasa patra, câteva case or avut difuzoare. P-ormă or început sătenii să cumpere radiouri, televizoare, mașini de spălat. Deși orașu vinea păstă ei „în formă redusă” (vorba lu socru-so, Remus), satu lor, era ăla care să făcea tăt mai mnicuț.
Vetuța îi tot în bucătărie la oarece serial, mânce-l-ar purecii serial! Rafailă ar vrea sa vorbească cu cineva așa, ca de la om la om, da n-are cu cine. Rareori găsește Vetuța timp să asculte păsurile lui.
Când nu-i cu episoadele, îi la grădină, când nu-i la grădină, îi la oraș, când nu-i la oraș, o ajută pe Raveca la bucătărie, da și acolo meliță oarece la mobil cu vreo vecină.
Doctoru i-o zâs lu Filă că-i posibil să fie v-un început de nevroză sau depresie.
Auz aci – nevroză! Hai numa hai! Așa să numește acuma jalea omului, depresie?
— Dom doctor, o spus odată Rafailă cu năduf, aș vrea io să vă vad fără cabinet, fără asistentă, cu garaju făcut zob, zob, cu mașină cu tăt! Aț fi fericit? Aț avea gândire pozitivă? Da’ nu numa’ on pic, de gândire pozitivă, ci căcălău, cât să daț și la alții. Aț ave?
Doctoru, își amintește Rafailă, și-o aprins o țâgare, că pă vremea aia încă fuma, și după două, tri pufuri, o zâs așe, ca din fundu fântânii:
— Dragă domnule Cloambă, cu siguranță nu aș fi fericit să pierd cabinetul sau mașina. Dar fiindcă se anunță timpuri nesigure, eu plec din țară. De aceea mă bucur, că uite, stăm de vorbă. Ești printre ultimii mei pacienți din Salcâmu Mic. Sa fii sănătos, să iei ce ți-am scris pe rețetă și nu uita, încearcă să nu te lași copleșit de toate neajunsurile.
Asta o fost ultima mea întâlnire cu doctoru care o vrut să mă trateze contra melancoliei. Dup’ aia, la câteva luni, chiar așa cum o zâs, o plecat în Franța, unde s-o făcut mai întâi portar, p-ormă taximetrist și după ce o mai făcut odată facultatea de psihiatrie, o ajuns educator la o școală specială.
Rafailă făcu o pauză în noianul amintirilor. Din bucătărie se auzeau languroase șoapte de iubire în limba portugheză. Întins în pat, peste cuvertura cu cerbi și căprioare, începu sa numere dungile date cu rolu’ pe peretele din dreapta patului. La ultima zugrăvire, soacră-sa Raveca alesese modelul, trecând iarăși peste dorința lui de a avea un dormitor culoarea crem si atât. Care va să zică, de la comutator, la rama ușii, e o dungă goală dată cu rolu’, apoi una cu trandafiri mici și mari, apoi iar o dungă goală și iar…
Din bucătărie, Uța lui Miheț se adresă molcom dar ferm, inocentului ei soț.
— Filă, te aud! Nu mai număra trandafirii de pe pereți că serios vorbesc, te internez, și o să stai la spital până te faci bine.
— Îmi aminteam ceva. Ce? Nici să-mi amintesc n-am voie în casa asta?
— Poate, nu zic nu, că tu trăiești mai mult din amintiri, dar numărai cu glas tare trandafirii mari și trandafirii mici, pentru a nu știu câta oară!
Remus, venind din camera lui, se uită lung la Vetuța și zise cu un glas care ar fi spart și gogonele în borcanu din pivniță.
— De ce țâpi la el? Ți-o făcut vreun rău? Te-o bătut? O venit bat acasă? Ți-o ars mileurile cu țâgaria? L-ai găsât cu muieri în pod? Ia spune!
Vetuța înlemni și scăpă telecomanda în cratița cu lașcă. Remus luând o lingură mare o culese dintre tăiței, scoase bateriile, curăță cu grijă fiecare buton, reinstală bateriile și închise televizorul.
— Tată, nu te supăra, da cred că Rafailă îi grav bolnav, nu să poate opri din numărat trandafirii di pă pereți..
— Știu. Da nu-i numără tăt timpu. Cam la câteva luni odată. Da nu te-ai gândit că poate îi o formă de protest?
—???
— Ce te miri? O zâs omu că nu vrea modele pă pereti? O zâs. Da voi nu și nu.
Rafailă ieși din dormitor cu pantalonii de stofă pe umăr.
— Mă băiatule, degeaba te duci la oraș, zise Remus. Nici nu ești testat, vaccinat, habar n-ai limba engleză, cum crezi că o să-ți găsești de lucru? Hai mai bine să ne apucăm să facem o școală particulară aici în sat. Da la început, facem voluntariat, să știi. Dacă om avea rezultate, atunci cerem și oarece taxă de înscriere. Atâta, cât să putem plăti abonamentul la televizor.
— Da di ce numa atâta?
— Cum di ce? Logic. Dacă mere televizoru, fimeile ne lasă în pace, avem liniștea noastă.
— Și unde o să fie școala?
— Fiecare copchil la casa lui. O să păstrăm distanța legală. Și nu din aia de doi metri, ci una și mai și. Ne luăm fiecare câte o portavoce și îi învățăm pe copii să numere, să citească, ba chiar să transmită din gard în gard „Ana are mure”.
— Nu cred să meargă metoda asta a dumitale, tată socrule.
— Da tradiția populară? Aia ..din vorbă-n vorbă? Cum o fost? Nu tăt așe?
Celelalte episoade le puteți găsi aici:
Lasă un răspuns