Liderii coaliției nu au ajuns la nicio concluzie după câteva ore de discuții. Negocierile continuă

Arhiva Afectivă. Trebuia să fie cu vișine, dar a ieșit cu mămăruțe

Valeri bate ușor cu palmele cahlele smălțuite ale sobei de teracotă clădită în 1925, la scurtă vreme după nașterea scumpului ei fiu, Stelică.
‒  Dogorește soba, așe-i?
‒  Ie. Cam arde. Cezare, deschide tu ușița că nu pot să m-aplec.
‒  Te strânge rău burtiera, bunico? Pardon, proteza textilă.
‒  Nu mă strânge, dragă, dar de când am rămas cu eventrația și cu beteșug la șale, mă mișc greu.

Bunicul se ridică de la masă, împăturind ziarul de mai multe ori.
‒  Ești nervos Cezare?

Ziarul a ajuns de mărimea unui plic mediu.
‒  Unde vezi tu că-s nervos?
‒  Crezi că eu nu m-am săturat de neputința asta? O găleată nu pot ridica, un coș cu mere nu pot să-l mut de colo-colo, o desagă mică nu pot duce, nici dacă are-n ea numa zece prune. Pe fetița asta, mai ușoară ca un ieduț, n-o pot lua în brațe.
‒  Ș’ acuma ce-o să faci ? O să plângi iar?
‒  De treizeci de ani sunt așa, m-am săturat.
‒  Tu ai vrut să te operezi la doctorul ăla. De acolo or început toate.

În fața ferestrei, prin perdeaua de ață, Valeri numără cu privirea cele trei frunze rămase în salcâmul cu crengi răsfirate.
‒  Câtă putere au foile alea, atâta am și eu.
‒  Acum, lasă maică, lasă. Bine că ești în viață.
‒  Așa zici tu?

Înțeleg. Aș vrea ca ei să știe că înțeleg mai mult decât se poate spune prin cuvinte. E prima dată când ei nu se feresc de mine. Și de data asta nu au început sporovăiala ungurește și nici nemțește, cum obișnuiau, când eram de față la dialoguri „de taină”.

Sunt singura din casă și prima de altfel, care până la vârsta mea ‒  șapte ani, știu numai românește. Puțină maghiară sau germană o dibui cu ajutorul prietenilor de joacă sau vecinilor. Când vine Mariți, fie cu treabă, fie ”numa așa, de bună vedere”, bunica turuie cu ea verzi și uscate, o tratează cu pișcoturi, cafea, sau cu vinars fiert, și după ce pleacă, absolut din reflex, continuă tot în ungurește trăncăneala cu mine: A kisasszony akar még mást? / Mai vrea domnișoara altceva? Când vede că mă uit la ea că și când i-ar fi căzut vreo agrafă din coc, se repede la oglindă și abia acolo pufnește în râs, copilărește, cerându-și scuze.
‒  Mereu uit că tu nu pricepi Da’ nu-i bai. Nem tudsz magyarul (nu știi maghiara) nu-i nci un bai. Dar mă mir. La Târgul Mureș cum se vorbea în casă?

Bunicul din bucătărie:
‒  Valeri, nu e cazul.

Soba e acum călduță atât cât trebuie. Pe scăunelul de lângă fostul birouaș al lui Stelică răsfoiesc o carte nouă ‒  Nuielușa de alun, de Călin Gruia. Am primit-o de Crăciun. Sunt deja câteva luni de când bunicul m-a învățat să citesc, dar nu vreau să mă audă silabisind.

Nu-mi mai ard obrajii și nici nu mai simt că mi-e prea cald în haina mea de casă. Rochia asta din diftină, cu buzunare și nasturi în față, imprimată cu mămăruțe vișinii, e o greșeală a fabricii de confecții. Trebuia să fie cu vișine, dar a ieșit cu mămăruțe. Am observat asta într-o zi când s-a desfăcut tivul.

Din bucătărie vine miros de vanilie și coajă de lămâie. Bunicul face cozonac.
‒  Nimeni nu știe să facă așa buni cozonacii cum ii face Cezar, se mândrește Valeri.

O iau de braț și îi potrivesc mâneca răsucită a capotului.
‒  Da, dar și tu știi să faci cele mai grozave linzere!
‒  Așa-i că-s bune? Le fac după rețeta lui Hermin tante.
‒  Nu, nu alea!
‒  Da care?
‒  Alealalte, cu bezea!
‒  Vrei să spui puszerli!

Râde înveselită. Apoi încep iarăși durerile.
Îmi cere țigla caldă de pe sobă. O potrivesc în săculețul de lână și i-o sprijin de șale. Apoi o acopăr pe bunica Valeri cu pledul unchiului Romică, fratele ei care, în 1916, nu s-a mai întors de pe front.

Stând așa culcată pe partea dreaptă, surâde spre ciucurii veiozei, apoi spre mine:
‒  Mâine-i Anul Nou, Sabinucă dragă. Uite așa, trece timpul, tu crești, noi îmbătrânim, si iată, petrecem al patrulea an împreună, al patrulea an de când ești nepoțica noastră.

Din bucătărie, bunicul Cezar vine cu mâinile înfăinate cărând vailingul cu aluatul de pus la dospit. Cu degetele scorojite de la frământatul cozonacilor îmi atinge ușor obrazul.
‒  Nu numa de patru ani, dintotdeauna a fost nepoata noastră. Acuma dacă doi ani, adresa o fost alta, nu-i nimic, se-ntâmplă.

Bunica Valeri oftează, bunicu’ Cezar își șterge o lacrimă.
Tac amândoi.
‒  Ce frumos e pomul, zic eu ca să schimb vorba. Hai spune, bunicule, cum era pe vremuri când în bradul de Crăciun se punea rareori beteală și doar câte o nucă poleită?
‒  Cei mai mulți copii din sat vedeau pom de Crăciun doar in cartea de citire. Nu făceau țăranii pom. Iar eu, copil fiind, mergeam cu pițărăii la colindat și căpătam mere și covrigi.

Pe străzile Orăștiei, suflarea anului 1956 spulberă zăpada spre colțurile zidurilor vechi, scorojite, sau printre cărămizile câtorva case netencuite. Porțile înalte din lemn care alternează cu șiruri de ferestre aflate doar puțin mai sus de capetele trecătorilor, sunt toate împodobite cu șaluri de zăpadă.

Bunica Valeri a ațipit.
Așa, ca și când ar vrea să încheie o lecție la clasă, bunicul Cezar ridicând la răstimpuri colțul șervetului ce acoperă vailingul unde cresc cozonacii, îmi spune:
‒  Să știi că noi toți te iubim și toți suntem bunicii tăi, fie de aici din Orăștie, de la Timișoara sau de la Târgul Mureș.

Pe strada înzăpezită, luminată ici-colo dinspre ferestrele caselor, două sănii se zăresc alunecând, una după alta. Alerg să le văd, dar clinchetul clopoțeilor s-a și pierdut în cotitura străzii.
Valeri s-a trezit din cucăială.
‒  Au trecut deja?
‒  Da, au trecut nuntașii dinspre casa lui Lazăr. Or luat-o spre biserică.
‒  Acuma seara?
‒ Am zis și eu așa. Nu știu unde s-or dus.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii