Arhiva Afectivă. Vivi și telepatia

Prin fereastra deschisă a bucătăriei, din înălțimi până la firul de romaniță văzduhul era plin de sunetele rețelelor de comunicare. Melodioase sau doar zgomotoase, în toate graiurile lor păsările își rosteau sau își cântau deslușit dorurile, fiecare după felul și specia sa. Prin aceeași fereastră, ajungea din bucătărie în ogradă vorbăria sau vreo chemare din beci, când cineva se pomenea încuiat acolo din greșeală. Comanda răspicată, spusă aproape cu vehemență de Rafailă, a fost pe dată interceptată de Vivi, „transilvanca”. Șocată, ouătoarea Vivi alergă la Esmeralda care, fiind în „zi liberă”, nu clocea, ci urmărea la umbra unei frunze de brusture efectul regenerării unei râme pe care tocmai fusese retezată în în două cu ciocul.

— Es.. me..ralda… ce ne facem? întrebă Vivi suspinând cu lacrimi in ochi.
— Taci! Stai acolo! Nu te apropia! Nu cumva să te văicărești sau să-ți frângi aripile tocmai acum! Ființa asta e sensibilă la vibrații. Poți să-ți imaginezi că tăiețălu’ ăsta mișcător îi oarece neam cu șarpele? Acum la asta mă uit, vreau să văd cât de repede se face la loc.
— Cum așa? Scârba asta zisă și „carne de pământ” se trage din spurcăciunea aia care o prostit-o pe Eva?
— Chiar așa. Incidentu’ cu șarpele s-a petrecut puțin înainte ca Eva să fie expulzată din Rai. Pur și simplu, acest individ, devenit între timp târâtor, a vrut să viruseze tot Raiul. Dar nu a reușit decât cu Eva și cu amărâtul de Adam, contaminat de naivitatea Evei.
— Aș dori mult să povestim pe tema asta dragă Esmeralda, dar trebuie să-ți dau o veste cumplită. Ai auzit din bucătărie ce-a vrut să mănânce Rafailă iute și degrabă?
— Cot-cot-cot-cot-cot-co …daaa … am auzit. „Un pui fript”.
— Și ?
— Și n-o să mănânce nici un pui fript.
— ?
— Te miri?
— ??
— Am vrut să te invit la o râmă pe din două, dar nu meriți. Pur și simplu te-ai sclerozat. Ai uitat că, de mulți ani, puii din ograda noastră s-au împuținat? Și că noi suntem cazate aici mai mult ca să asigurăm porțiile de ouă proaspete, nu ca să transformăm cotețul în creșă?
— Așa e, ai dreptate. Atunci la care pui fript s-o fi referit Rafailă?
— Pesemne tânjește după vreun pui la rotisor sau vreo șaormă de pui. Vorba aia cu „vreau un pui fript” era mai mult o figură de stil
— Nu era un apropos?
— Poate. Mai mult de formă. Și apoi, nu auzi că-i liniște?
— Ai dreptate. Nu s-aud glasurile lor.
— Firește că nu s-aud. Vetuța, pe lângă imitația de cameră de supraveghere, a adus de la magazin și o imitație de pizza de la bufetul aflat în incinta magazinului „Lunca”. E liniște, fiindcă amândoi înfulecă de zor. Dar, ia stai! Auzi clopoțelul de la poartă? S-au întors Remus și Raveca.
— Hai sub geam, zise Vivi curioasă.
— Du-te tu. Eu stau să văd regenerarea râmei.

Vivi se îndepărtă pășind cu grație. Ridică piciorul drept cu ghearele strânse, apoi îl întinse călcând pământul. Întinzând gâtul ei golaș, își adună aripile pregătind piciorul stâng pentru următorul pas. Un zgomot de fereastră trântită o făcu să rămână cu piciorul stâng sub aripă. Încremeni stând într-un picior, clipind sub creasta căzută. Încet, într-o coregrafie doar a ei, Vivi degajă de sub puful penajului piciorul stâng așezându-l în iarbă cu multă grație, mișcare pe care și marea Pavlova, dacă ar mai fi trăit, ar fi studiat-o cu mult interes. Între timp, Pavlova a devenit și numele unei prăjituri riscante pentru cei aflați la dietă, iar baletul clasic, a intrat (chipurile) în desuetudine.

Schimbarea în arta coregrafică s-a petrecut în favoarea unui așa-zis dans expresionist cu plesniri și aruncări la podea de tip furibund-atletic, adică balet postmodern.

Fereastra bucătăriei, odată izbită de curent, rămase închisă. Ouătoarea Vivi nu mai avea acces direct la noutățile aduse de Remus și Raveca. Impasibilă își continuă plimbarea ciugulind câte un smoc de păpădie, o buruiană mai zemoasă, sau vreun gândăcel suferind de insolație.

Cheți, aflată mereu la pândă, mima un somn de după amiază. Ciulea urechile visătoare stând la umbra unei navete de aprozar. Sub navetă se încurcau în cozi și lăbuțe puii ei aflați în pauza unui cantonament fericit. Pacea acelei după amiezi era la răstimpuri oprită de sirenele ambulanțelor din secvențele transmise pe ecranele câtorva televizoare din vecini. Știrile orei paisprezece erau în urmărite ultimul timp fără prea multe comentarii.

Simțind că Vivi e măcinată de curiozitate, Cheți deschise un ochi, apoi prefăcându-se doarme zise:
— Dacă vrei s-auzi ce se vorbește în bucătărie îți împrumut cinci minute spy camera mea. Dar o pui doar pe audio, că altfel îmi consumi bateria.
— Nu-mi trebuie, mulțumesc spuse Vivi. În curând ne cheamă Raveca la masa de seară și atunci vom afla mai multe.
— De când vorbește cu tine Raveca?
— Ea nu vorbește cu noi, păsările, așa cum vorbește cu tine.
— I-auzi! Aflăm lucruri noi! Dar cum comunicați dragă?
— Telepatic.

Cheți nu mai dormita. Deveni trează și preocupată.
— Ca să vezi, își zise, intrând sub naveta unde erau toți puii ei.

VIvi când era tanara