Arhiva Afectivă. Zidul fostului cabinet și cărțile despre Război

În anii de după război, când încă nu începusem școala, am aflat, într-o primăvară, că va trebui să cedăm de bună voie odaia care era și cabinetul tatălui. Nu pricepeam eu prea multe, dar când am aflat că și domnul farmacist Mihaly trebuie să renunțe la două camere am înțeles că ce se petrece nu e o pedeapsă, ci o dispoziție. Prin urmare, cuvântul „dispoziție” a apărut în vocabularul meu cam cu un an înainte să intru în clasa întâi.

A trecut repede anul acela, odaia, fostă cabinet de consultații, a devenit camera lui nenea milițianu Dobre care era logodit cu tovarășa Verginica. După încă un an observ că se fac pregătiri de mutare. Tovarășul Dobre și tovarășa Verginica primiseră locuință în cartierul cu blocuri noi al orașului, iar în odaia, fostă cabinet, urma să se mute altcineva.

Când i-am întrebat dacă vor mai veni să-și viziteze fosta locuință mi-au spus „doar dacă avem dispoziție”. Făceau pregătirile de mutare în mare grabă iar într-o cutioară înghesuiseră și câteva cărticele, lucru care l-a făcut pe bunicul să spună: „Dobre nu-i un milițian obișnuit. Răspunde la salut, știe să spună la revedere, nu pleacă la serviciu cu cizmele nelustruite și pe deasupra mai și citește.” Eu, care aveam o părere mult mai bună despre milițieni datorită cărții lui Serghei Mihalkov „Unchiul Stiopa”, am fost absolut de acord cu bunicul. Peste ani, când la Knokke Le Zoute aveam să-l cunosc pe Serghei Mihalkov, tatăl regizorului Nikita Mihalkov, mi-am amintit secvența asta cu mutarea vecinului nostru de un an, nenea Dobre.

L-am întrebat pe bunicul ce înseamnă cuvântul „dispoziție”, dar în loc să-mi răspundă mi-a zâmbit spunându-mi: „Bunica a dat dispoziție să te speli pe mâini și să poftești la masă”. Nu m-am grăbit să ajung în fața spălătorului din bucătărie, fiindcă pe scări zărisem o carte care, pesemne, căzuse din pachetele și lădițele lui nenea Dobre. M-am aplecat să o ridic, am șters-o de praf cu un capăt al șorțului și am intrat în casă. Cartea am pus-o pe măsuța rotundă din hol. Măsuța rotundă fusese, cu ani în urmă, înconjurată de câteva scaune și era locul de așteptare al pacienților, înainte ca ușa ce dădea spre cabinet să fie desființată. Un perete, zidit anul trecut, despărțea de restul casei fostul cabinet devenit locuința lui nenea Dobre.

Cartea aceea nu mi-a fost accesibilă multă vreme. Tata o pusese în bibliotecă și de câte ori întrebam de ea îmi spunea că nu voi înțelege mare lucru de acolo câtă vreme abia reușesc să țin minte personajele din Habarnam. Prin clasa a cincea am început să citesc din acea carte. Era scrisă de Liubov Kosmodemiansksia, mama fetei partizan Zoia, ucisă de fasciști. Tot atunci descopeream în bibliotecă, la raftul unde ajungeam fără să mă urc pe scaun, și multe alte cărți scrise de autori străini – De Coster, Goldoni, Jules Renard, Erich Kästner, Karinthy Frigyes, Hasek, Tolstoi. Pe același raft mama adunase câteva numere din colecția revistei Orizonturi* la care era abonată.

Cuvinte ca „dispunere”, „dispoziție”, „disponibil” aveau acum pentru mine o mult mai cuprinzătoare semnificație. Prin anii șaizeci, în cinematografe rulau o grămadă de filme cu subiecte despre război. Aproape toate studiourile cinematografice de pe glob lansau asemenea filme, din care noi, puștanii de zece ani, aflam despre eroismul celor care au reușit să pună la pământ fiara hitleristă. Din revistele umoristice (!) nu lipseau caricaturile cu Adenauer și bomba atomică. Ne aflam în plin Război Rece. Dar noi, copiii, nu pricepeam mare lucru și chiar ni se părea bizară expresia. Eram, însă, foarte impresionați de eroismul copiilor din țările care s-au confruntat cu războiul și cu tot ce însemnase vreme de aproape șase ani teroarea fascistă.

Început în 1939 și încheiat odată cu victoria aliaților în 1945, al Doilea Război Mondial a fost evocat în cărți, muzică, teatru, film. În anii cincizeci, majoritatea cărților și filmelor erau dedicate amintirii încă vii a Războiului. Dar nu numai în anii 50-60 se scria despre eroii acestui război.

Citez dintr-un articol apărut în 25 martie 2019, în site-ul moldovenesc Publika închinat jurnalistului ceh erou Iulius Fucik**:

Expresia patetică şi tristă: ”Oameni, eu v-am iubit! Vegheați!” Sunt ultimele cuvinte din jurnalul lu Iulius Fucik, scriitor, publicist și erou național ceh, executat în anul 1943 de naziștii germani. Cu ele se încheie cartea pe care a scris-o în celulă înainte de a fi judecat și condamnat la moarte.

Cartea, terminată în același an 1943, cu titlul „Reportaj cu ștreangul de gât”, a fost editată pentru întâia oară la Praga, în anul 1945. Julius Fucik a activat în rândul rezistenței antifasciste și a fost arestat de Gestapo, poliția secretă a Germaniei naziste.
Semnificația apelului „Vegheați” este ca oamenii să fie vigilenți și să nu permită ca sacrificiile victimelor și eroilor să fie zadarnice.
Imaginea simbolică a lui Fucik a fost evocată şi de artişti celebri. În anul 1951 compozitorul avangardist italian Luigi Nono a compus o piesă vocal-instrumentală intitulată „Iulius Fucik”.
Expresia a fost citată și de literați – bunăoară, de Erich Maria Remarque. L-a citat în poemul „Dans pe tobe” scris în anul 1960.

Iar mai apoi Nichita Stănescu: „Glasul lui Fucik:/Oameni, eu v-am iubit!/Vegheați!/ De-ar voi să mai renască, dați-i criptele, să pască umbra ștreangului, în soare, să îi ție de răcoare, dinții ei să muște numa’ bolovanii și țarina// până piere sumbra cobe/ Iată dansul meu pe tobe”.
Și celebrul scriitor ceh și francez Milan Kundera a scris în tinerețe o piesă de teatru politic în care l-a omagiat pe Fucik, dar mai târziu, devenit disident și emigrant, Kundera și-a schimbat atitudinea față de eroul care fusese și activist comunist.

• *https://www.le-livre.fr/journaux-revues/fiche-r110451565.html
• **https://www.nm.cz/en/historical-museum/notes-and-faces-of-julius-fucik
• https://www.publika.md/