Aroganța CIA

Eșecul CIA. Lacom cum sînt nu mă mulțumesc cu titlurile citite și fișate pînă acum despre Debarcarea din Bay of Pigs, suficiente pentru a-mi da un doctorat (românesc, desigur) în acest cel mai mare eșec din Istoria CIA. Astfel că azi noapte, în pregătirea cărților de luat la Sinaia, merg la raftul cu literatură despre Intelligence, în căutarea cărții lui John Prados despre Războaiele secrete ale CIA (Safe for Democracy. The Secret Wars of the CIA) (uite, chiar acum, cînd scriu, îmi aduc aminte de o carte românească despre Agenție, semnată, cred, de Țurlea, citită pe vremea cînd mă ocupam de Anchetarea CIA din 1975), n-o găsesc, și renunț să mai umblu după ea, deoarece dau peste varianta românească a cărții lui Lucien S. Vandenbroucke, Perilous Options, Special Operations as an instrument of U. S. Foreign Policy, Oxford University Press, 1993. De pe copertă aflu că volumul a fost tradus și publicat pentru Uz intern de SRI, sub titlul Lucien S. Vandenbroucke, Opțiuni riscante. Operațiunile speciale – instrument al politicii externe americane. Pagina de gardă mă informează că traducerea din limba engleză a fost făcută de locotenent-colonel Aurora Negoiță. Două pagini trase la xerox din carte și uitate aici îmi semnalează că am citit-o și am vrut chiar să folosesc citate din ea în cartea despre Tentativele de asasinare a lui Castro. O iau și o parcurg în viteză, cu picioarele pe masă, pentru a decupa citate pe care urmează să le trimit dactilografei. Rețin astfel ceva despre neliniștile din SUA în privința lui Castro, încrederea arogantă a CIA, după succesul Operațiunii din Guatemala, în Operațiunile speciale în America Latină, ușurința cu care Arbenz a fost debarcat printr-un război psihologic, complicitatea militarilor la eșec. Trag concluzia că Operațiunea era fatală. Totul a pornit de la două greșeli:

1. Greșeala de a-l subestima pe Castro sau mai precis geniul acestuia de a exploata antiamericanismul cubanezilor.
2. Aroganța tipică Americii: cum adică, să ne sfideze pe noi culegătorii ăia de banane?!

*

Pe neașteptate. Am terminat mai de mult Travellers, serialul de pe Netflix, dar abia acum, conducînd spre Sinaia, mi-a venit în cap ideea centrală a acestui serial, privit de mine la început ca lipsit de interes:
Ca și 100, ca și alte filme postapocaliptice, Travellers e o meditație amară asupra condiției fatale a omului de autodistrugere. Din viitorul unei Planete ultraștiințifizată, dar pe cale de pustiire, sînt trimiși în secolul XXI, pentru a modifica prezentul în așa fel încît să se modifice în bine linia Timpului așa numiții Călători, conștiințe care se întrupează în trupuri fizice înainte de a muri. Obligativitatea de a duce povara gazdei din secolul XXI hrănește intriga serialului, oprit, totuși, după trei sezoane. Astfel cei din viitor se pricopsesc cu slăbiciunile celor din secolul XXI. Ei însă aduc în secolul XXI toate mizeriile omenești din Viitor, păstrate de a lungul secolelor. În prezentul din Secolul XXI, se angajează o crîncenă luptă pentru putere între Grupare și Director. Adăugînd nenorocirilor produse prezentului de această luptă, abaterile omenești ale Călătorilor de la ordinele cu care au venit, avem imaginea unui Viitor care în loc să salveze Lumea o aduc în pragul dezastrului. Finalul, stupefiant, e al resetării primului Program și începerii unuia nou, în care membrii echipei ar urma să aibă un destin nițel diferit de cel din Programul unu. Realizatorii au mizat pe continuarea serialului prin această alimentare. Din motive financiare, serialul s-a oprit. Finalul dă însă posibilitatea de a fi continuat.

*

Lucid. Nae Ionescu în tableta Cînd Justiția e liberă, din Cuvîntul, 18 octombrie 1928, după ce laudă o decizie a Înaltei Curți de Casație, observă lucid:

„Asemenea considerațiuni ar duce la încheierea că s-ar putea obține o asanare a vieții publice prin intervenția Justiției. E însă iluzoriu. Căci însăși Justiția, cu toate garanțiile pe care i le asigură diversele legi de organizare, nu se poate sustrage decît foarte rareori atmosferei de politicianizare în care se îmbîcsește viața noastră publică.

Cercul vițios există deci și aci, ca aproape în toate direcțiile în care ne îndreptăm nădejdile de refacere: magistratura ar putea eventual contribui la excluderea abuzului și a nedreptății din viața publică, este ea însăși otrăvită de asalturile repetate și, vai! așa bine susținute ale politicianismului.”