Arta din farfurie

Prezent în muzeele şi galeriile lumii, figură a curentului Nouveau Réalisme încă de la început (Franţa, 1960), prieten cu Jean Tinguely şi Eva Aeppli, Daniel Spoerri (1930-2024) a fost un artist plastic elveţian, născut la Galaţi, căruia îi plăcea formula Donner à voir (preluată de la Paul Eluard) pentru a-şi defini ideea din spatele creaţiilor sale. Centrul Pompidou de la Paris i-a consacrat o retrospectivă a operei (1990), la fel Muzeul Tinguely din Bâle (2001), iar la Bucureşti au fost prezentate în jur de 120 de lucrări în cadrul Târgului de Artă Contemporană (2023). A primit numeroase premii şi distincţii (Grand Prix pour la Sculpture de l’Etat Français, Premiul Michelangelo de la Carrara pentru lucrările în marmură), iar televiziunea ARTE i-a dedicat un documentar, One Summer with Daniel Spoerri (2010).

Incapabil de a desena, şi-a căutat alte forme de exprimare, în acord cu propriul său parcurs de viaţă. Crescut de un unchi, rector al Universităţii din Zürich, după ce emigrase cu mama şi fraţii săi Elveţia în urma pierderii tatălui în pogromul de la Iaşi (1941), Daniel Spoerri (pe numele său real Daniel Isaak Feinstein) a fost ghid turistic la Paris în timpul studiilor, prim dansator al Operei din Berna, poet, autor al unor scenografii de piese de teatru avant-gardiste, înainte de a deveni foarte cunoscut pentru decupajele din realitate, colajele sau tablourile capcană (tableaux-pièges), fiind inventatorul conceptului EAT ART. A trăit în multe locuri, printre care New York, Ticino, Paris, Viena, San Francisco, Düsseldorf, Arcidosso. Pornind de la tablourile capcană a fost atras de studiul mâncării, el trăind mai bine de un an pe insula Symi din Grecia, unde a scris Mythology & Meatballs: A Greek Island Diary-Cookbook, fascinat fiind de chiftele, singura mâncare internaţională comună culturilor de pretutindeni. Nu-i plăceau muzeele, prin falsitatea demersului de reprezentare a realităţii, preferând crearea unui parc propriu – Il Giardino di Daniel Spoerri – la Seggiano, în Toscana, într-un cadru natural paradisiac (chiar aşa e cunoscut acel loc din Maremma – Il Paradiso – învecinat cu Marea Tireniană), unde a adunat peste 100 de sculpturi, ale sale şi ale altor 50 de artişti.

EAT ART          Daniel Spoerri a fost adeptul unor experienţe artistice complexe în care simţurile sunt puse la încercare pornind de la elemente banale ale vieţii cum ar fi statul la masă şi hrana în sine. Acestea erau de fapt pretexte pentru ca participantul la experimentul artistic să fie captiv dar cu un rol activ într-un spectacol tip invitaţie la un restaurant efemer unde meniul propus era unul neobişnuit, chiar şocant (Cina canibală de la Centrul de Artă Jeu de Paume, Paris, 2002). Invitaţii erau puşi în faţa unui moment de reflecţie de ordin estetic, etic şi relaţional pornind de la simpla nevoie zilnică de a mânca. Mâncatul şi relaţia cu celălalt definesc identitatea.

EAT ART cuprinde două componente: cadrul social – o seară petrecută alături de alţi clienţi la Spoerri Restaurant (Düsseldorf, 1968) – şi colajul sau opera artistică rezultată din imortalizarea elementelor rămase pe masă în timpul cinei şi fixarea lor pe un suport, orientat apoi în plan vertical, fentând legea gravitaţiei, ca un tablou bun de agăţat.

Daniel Spoerri îi lăsa pe invitaţi să fie prinşi de exotismul din farfurie şi de scenografia din jur, iar la un moment dat în timpul cinei, hotăra să intervină brusc cerând ajutoarelor sale să plece cu masa invitaţilor, lăsându-i uluiţi. Urma apoi o muncă de atelier, undeva în spate, fără a fi nevoie de intervenţia maestrului, căci aveau o sarcină clară de a nu face vreo modificare asupra elementelor rămase pe masă (tacâmuri utilizate, resturi de mâncare, farfurii, sticle de vin pe jumătate pline, pahare şi ceşti murdare, mucuri de ţigară), păstrându-le poziţia exactă a acelui moment, inclusiv faţa de masă, şi fixându-le cu un adeziv pe un cadru fix. Tabloul capcană rezultat provoca un nou moment de reflecţie, prin schimbarea planului vizual.

Tabloul capcană AKTION Restaurant Spoerri (1972) de la Muzeul de Artă din Lausanne e prezentat publicului în secţiunea de Pop Art; totuşi EAT ART e un curent diferit, prin aerul european, lipsindu-i glamourul lui Warhol. Mâncarea capătă altă dimensiune decât cea de bază; devine un moment petrecut alături de alte persoane, o amintire, o raportare în timp şi spaţiu. Spre deosebire de tabloul obişnuit, tabloul capcană îşi păstreaza scara 1:1 a reprezentării obiectelor.

Mâncatul şi votatul   Pe lângă dimensiunea personală, mâncarea e un mijloc de raportare şi de apropiere faţă de celălalt din punct de vedere social, economic şi politic. Alături de identitate, gustul şi percepţia gustului au o simbolistică; dulcele, de exemplu, exprimă speranţa şi empatia. La fel, există o întreagă simbolistică privind aspectul tranzacţional al mâncării (vândută/cumpărată, împărţită, primită/dată). În această toamnă, în România, demersul electoral e unul stomacal. Dezbaterile de idei şi proiectul de ţară, mijlocite de televiziuni, au devenit o „veselie generală” a candidaţilor aleşi în jurul mâncării. Într-o lume a caloriilor şi a compulsiilor, în care oamenii cumpără de dragul de a cumpăra şi mănâncă non-stop, omul politic e şi el om. Cu aceleaşi nevoi. Societatea e bulversată de lumea multipolară, conflictele ameninţătoare şi alianţele periculoase, viruşii, noile norme etice şi de comportament, dezinformarea, teama. Răspunsul e în farfurie. La îndemâna tuturor. Lipsa liderilor, ascunşi, izolaţi sau împinşi spre retragere, facilitează circuitul intestinal primar, repetitiv şi mizer al naturii umane. Oamenii devin captivi, anesteziaţi în nevoile lor sociale, deşi le percep bine, omul politic raportându-se la ei ca la o clacă în jurul ingerării.

Dacă la Spoerri aspectele din cotidian capătă un înţeles, devenind expresive în noua formă găsită de artist, mâncatul politic e doar un demers iritabil, o formă nefastă de evitare a sensului campaniei electorale, o incapacitate şi o batjocorire a funcţiei publice. Opera de artă îşi are viaţa ei, independentă de cea a artistului, pe când opera omului politic e practic inexistentă.

Bougy-Villars, 16 noiembrie 2024