Așteptând o sanie pe „șușaua mare” a Islazului

MOTTO:
„Demult, într-o iarnă,
Mi-am trimis copilăria să se dea
cu sania.
Nu s-a mai întors.
De atunci,  în nopți de decembrie,
Pun un felinar în zăpadă,
Doar-doar va găsi calea înapoi.”
Marin Sorescu

Stau așa, ca o stană de piatră, pe „șușaua mare” a Islazului și mă tot uit după sania  dusă pe veci… Aș cârmi-o la stânga, pe ulița copilăriei, botezată acum strada I.H. Rădulescu, dar e cam pustiu într-acolo. Rămân în loc și mă pomenesc  vorbind singur:

„Radu Șapcă  din Celei,
Cu Goleștii câte trei,
Vin în fruntea celor care,
Cu securi și cu topoare,
Vor domnia s-o doboare.”

Parcă-i și văd  pe clăcașii desculți tropăind în țărână și urlând  cât îi încap bojocii, ațâțați de gândul că vor fi împroprietăriți cu un pogonaș sterp de țarină… Se face liniște  înlăuntru-mi  și alung năluca pașoptistă, prea a îmbătrânit și s-a destrămat  sub tăvălugul globalizării deșucheate… Mai de dincoace, din dârdora colectivizării,  aud glasuri disperate:

„Ia funia și săpunul
Și direcția, salcâmul,
Ori te spânzuri, ori te-neci,
Ori la colectiv  te treci !”

Deh, lămurirea nu răzbise în fiecare gospodărie și destui se haiduciseră, ascunzându-se prin codrii de nepătruns îndesiți pe malul Dunării, unde scorneau fel de fel de versuri prin care visau să răstoarne cu coasa un regim adus cu  tancurile sovietice…. Gonesc strigoiul, care  mă amenință cu secera și ciocanul, și zău că aș coti-o  la stânga, spre bătătura bunicilor… N-apuc, fiindcă șoseaua se umple dintr-odată cu cete gălăgioase și pestrițe, gătite cu țoalele de sărbătoare. În capul liniilor s-a strâns lume puhoi, curioasă să ia la refec pe oricine i se nimerea în drum și să bârfească săptămâni în șir despre podoabele din bradul nupțial sau despre zestrea din carele trase de boi. La prima răscruce, pe la prăvălia  lu’ Florache Slabu, alaiurile s-au încrucișat și, deodată, trompetele, fligornurile și tobele au amuțit. Miresele  s-au prefăcut că  nu se cunosc și au răsucit capul în direcția opusă, iar nașele au schimbat între ele o agrafă de păr, ca să împrăștie spiritele rele, cică… Clipa aia de muțenie metafizică  mi s-a părut eternă, până ce muzica  a izbucnit iarăși, cu chiuituri vesele. Îmboldit de ispită, m-am alăturat unuia dintre cârduri și am poposit la casa  mirelui. Dumnezeule, ce horă s-a pornit, se hâțâna pământul și praful se înălțase la cer, nu exagerez!

„Nașă mare, bine-mi pare,
Cu cămașa la spinare,
Să trăiască fina ta,
Că ți-a cusut cămașa!

Ce mai lună luminoasă,
Ce mai mireasă frumoasă,
Ce mai soare luminos,
Ce mai ginere-arătos!

Nașule, nu fi zgârcit,
Că porumbul s-a scumpit,
Bagă mâna-n pozânar[1],
Dă bacșiș  la lăutar,
Dă bacșișul ăl’ mai mare,
Că e fina dumitale!”

Lăutarul, un țigan cu fața lătăreață și zâmbăreață,  cu niște dinți albi ca neaua, cânta de răsuna tot satul. Mesenii se repezeau la străchinele cu varză fiartă, amestecată cu bucăți de carne de oaie, și, câte doi la porție, înfulecau cu lingurile de lemn. „Schimbă  varza la nași!” comanda cineva și o muiere sprintenă se ivea de nicăieri și împlinea porunca. Nu de alta, dar seul se sleise și nu se cădea ca nunii să plece nemulțumiți, mai ales că nu dăduseră încă darul. Printre înghițiturile petrecăreților, lăutarul ridica arcușul, ciocănea în vioară și anunța cu meșteșug de hartist: „Ascultă nițel la mine, neamule, o horă  de mână !” Și  mesele se goleau cu iuțeala  fulgerului și începea  furtuna… O voce  impunea  cadența:

„Ușurel, ușurel,
Ca mașina la tighel,
Ca oița după miel,
Ca vaca după vițel !”

Alta o întărea cu vârtoșenie:

„Numai stânga să se ia,
Piciorul și vioara!”

Prima continua, revigorată:

„Ușurel cu  fata popii,
Că dărâmă colțul sobii !”

O a treia era contra:

„Numai dreapta, numai dreapta,
C-a pierdut  primarul iapa,
Popa Căcărează, fata,
Dreapta, dreapta!”

Sătui să salte în horă, unul mai chisnovat cerea o „Sârbă”, măiculiță, ce mai strigături:

„Hi, sai una,
Se  cutremură nebuna,
Hi, sai două,
Cu picioarele amândouă,
Hi, sai trei,
Sârba de la Putinei,
Hi, sai  patru,
Se cutremură ogeacu’,
C-au mâncat lupii mânzatu,
Hi, sai cinci,
Bate pe loc din opinci.”

Către dimineață, când zăibărelul îi înmuiase pe  toți,  Vasile Lache se tânguia duios:

„Frunză  verde matostat,
Să vă spui ce-s-a-ntâmplat,
Cu-n băiat d-aci, din sat,
Că-n armată a plecat.

În armată a plecat,
Și  acasă a lăsat,
A lăsat trei animale,
Trei belele pe spinare.

O cățea neagră și-o capră,
Și-o purcea albă cu lapte,
Cățeaua s-a cățălit,
Purceaua s-a  vierit,
Și capra mi s-a mârlit,
Aoleu  ne-am pricopsit.”

Bărbatul se oprea din poveste și intervenea dizeuza, consoarta sa interpretând-o  pe nevasta cătanei, care îi scrisese omului ei luat la armată:

„Și cățeaua ne-a fătat
Un  cățel scârlionțat,
Gheorghe, Gheorghe, capra ta
A fătat, Gheorghe, ceva,
A fătat, Gheorghe, doi iezi,
Unul galben și-altu’ bej,
Nu știu, Gheorghe, ce să-i fac,
Unul din ei este țap,
Ori să-l tai, ori să-l mănânc,
Ori la colectiv  să-l duc,
Să-l  leg în fundul grădinii,
Mi-este că-l  mănâncă câinii,
Și când  leg capra de  dud,
Vai de mine pân-o mulg !”

„Ascultați acu’, atenție mare, că femeia  i se mai plânge și că vecinul a intrat cu uluca pe răzorul lor, unde crescuse un păr bogat și rotat, furându-l cu hotar cu tot”,  le explică lăutarul.

„Vecinu’ nostru, Dumitru,
Mi-a băgat păru-năuntru
Și mai are nițeluș
Și-ajunge la corcoduș.”

„Oleacă de răbdare, s-ascultați și telegrama de Crăciun trimisă recrutului !” sporește suspansul muzicantul balaoacheș, iar gurista trage perdeaua la perete și atacă strofa cu înțelesuri pornografice în delirul bahic al asistenței:

„Vino, Gheorghe, hai acasă,
Să tăiem purceaua grasă,
Să facem și noi piftii
În gaura țăstului,
Pe buzele străchinii,
Să-ți dau carne de sub poale,
Rachiu din vâjâitoare!”

Ehe, cum mai chiuiau țăranii chercheliți de vinul roșu și de vorbele deocheate ale țiganilor… Se vărsau  zorile, nunta se isprăvea și  nimeni nu dormea somn întreg, fiindcă îi împingeau dindărăt  alte obiceiuri…

Sunt tot în mijlocul drumului, mă  frec la ochi ca după un vis. Din deal nu se zărește nicio sanie…și nici din  vale… În stânga  e linia copilăriei,  dar nu mă încumet s-o calc, stau așa stană de piatră între ani și aștept ceva ce n-o să mai vină niciodată…

P.S.  Mulțumesc păstrătorului de datini și tradiții islăzene Tudorel Grecu, fără de care închipuirea de mai sus n-ar fi existat!

[1] Buzunar