Atunci când americanii și-au omorât proprii veterani

Era anul 1932, iar actorii principali erau o parte dintre veteranii din Primul Război Mondial, niște americani patrioți scârbiți și nemulțumiți, oameni care sperau să forțeze guvernul să le plătească primele de serviciu, prime care li se cuveneau de drept. Însă, președintele Hoover nici nu a vrut să audă de așa ceva și, în luna iulie a acelui an, a trimis trupele să-i alunge pe veterani, iar agențiile de presă au arătat trupele armatei înjunghiind veteranii cu baionete și asfixiind-i cu gaze lacrimogene, în timp forțele de ordine își croiau drum prin taberele pe care demonstranții le construiseră și pe care acum armata le incendia. Revista „Time” a numit-o Bătălia de la Washington.

Herbert Clark Hoover, cel care a preluat funcția la începutul Marii Crize, a fost unul dintre cei mai ghinioniști oameni care au ocupat Biroul Oval. Deși la început a reușit să-și mintă alegătorii, Hoover și-a pierdut rapid popularitatea, imediat după prăbușirea pieței bursiere, în octombrie 1929. Până în 1931, șomajul ajunsese la 15%, cozile la pâine umpleau străzile țării, iar hoarde de americani mizerabili se înghesuiau în barăci dărăpănate, sau „Hoovervilles”, așa cum erau numite. Numele lui Hoover devenise un sinonim pentru indiferență. Seamănă cu un domn de la noi din țară. În 1932, al treilea an al catastrofei economice, acest tablou național absolut mizer a pregătit terenul pentru o confruntare dramatică. Însă, să ne întoarcem puțin în timp. În anul 1924, când economia fusese puternică, Congresul adoptase Legea privind despăgubirile ajustate pentru războiul mondial, acordând prime veteranilor supraviețuitori ai Forței Expediționare Aliate, așa cum erau numiți militarii americani care se îmbarcaseră în Franța pentru a lupta împotriva Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial, în semn de recunoștință pentru serviciul lor. Totuși, exista o capcană: Certificatele „bonus”, care ar fi valorat aproximativ 500 de dolari plus dobânda compusă, nu puteau fi recuperate până în 1945. Dubios, știu. Un fost sergent și veteran din Marele Război, om care purta numele de Walter Waters și era din Portland, Oregon, a decis că acest lucru nu era normal și nici suficient. La fel ca mulți alții, dacă nu chiar mai toți veteranii supraviețuitori, în anul 1932 Waters era șomer. Își dorea banii acum, nu peste nu știu câți ani. La o întâlnire a veteranilor din Portland, în luna martie, Waters a lansat ideea de a descinde în masă la Washington pentru a face presiuni asupra Congresului să plătească imediat prima. Astfel s-a format așa-numita Forță Expediționară a Bonusului, cunoscută și sub numele de Bonus Marchers sau Bonus Army. La sfârșitul primăverii anului 1932, „armata” de 17.000 de veterani și familiile acestora, condusă de carismaticul Waters, a ajuns la Washington după puteri și mijloace diverse, adică pe jos, în camioane și trenuri pentru a-și cere plata. Majoritatea armatei rebele s-a stabilit în Anacostia Flats, o zonă noroioasă de peste râul Anacostia, la sud de podul de pe strada 11. Acolo au ridicat o rețea tentaculară de tabere pe care, bineînțeles, le-au numit Hoovervilles, tabere care urmau să le servească drept bază pentru a face lobby în Congres și pentru a-și face cunoscută prezența în jurul capitalei. Un grup mai mic de veterani s-a așezat chiar lângă Casa Albă, într-un corp de clădiri abandonate pe o proprietate guvernamentală de pe Pennsylvania Avenue, lângă Third Street. Ansamblul de tabere întinse, care includeau instalații sanitare și chiar o bibliotecă, erau supravegheate îndeaproape de către „Comandantul Waters”. Veteranilor li se cerea să se înregistreze și să dovedească faptul că fuseseră eliberați onorabil, nu erau primiți impostori, ca să scriu elegant. Deși existau, fără îndoială, un număr de radicali în rândurile acestei armate dezordonate, majoritatea veteranilor erau apolitici și patrioți declarați. Existau o mulțime de steaguri americane la Bonus City, principalul cantonament din Anacostia. Practic, veteranii își doreau doar banii. Armata a avut un succes parțial. La data de 15 iunie, după o dezbatere pasionată, care a făcut ca un reprezentant să moară de infarct în plenul Congresului, Camera Deputaților a adoptat legea Wright Patman de 2,4 miliarde de dolari prin care veteranii armatei Bonus și ceilalți soldați supraviețuitori urmau să primească imediat 1.000 de dolari. În acea după-amiază au fost multe aplauze în galeria Camerei. Sărbătoarea a fost prematură. Două zile mai târziu, spre consternarea generală, Senatul a respins proiectul de lege cu o marjă largă. Zdrobită de înfrângerea suferită, cea mai mare parte a Forței Expediționare Bonus a făcut cale întoarsă și a plecat din capitală, unii au plecat chiar în alte state. Cu toate acestea, un număr considerabil, estimat la 2.000, a continuat să se adăpostească, atât în Bonus City, cât și în alte locuri din jurul capitalei, inclusiv în șirul de clădiri pe jumătate demolate de lângă Casa Albă, în speranța că prezența lor va determina cumva guvernul să se răzgândească, dar și pentru că nu aveau unde să se ducă. Guvernul nu s-a răzgândit. Între timp, cei rămași la BEF „l-au călcat pe nervi” pe ipocritul de Hoover, o dovadă vie a eșecului său de a atenua Depresiunea. Supărat, meditând la șansele sale tot mai mici la alegerile care urmau să aibă loc, Hoover s-a convins, cu ajutorul lui Douglas MacArthur, șeful său de stat major al armatei cu aer de Caesar, că BEF fusese infiltrat de comuniști și că plănuia să organizeze o revoltă. Erau prostii. De fapt, Waters își făcuse un scop de a depista în „trupele” sale orice „roșii” sau posibili comuniști. Dar asta nu conta pentru autorități. În ceea ce-i privea pe Hoover și MacArthur, membrii Bonus Marchers erau o hoardă de infractori și subversivi comuniști. În cele din urmă, în după-amiaza zilei de joi, 28 iulie 1932, la îndemnul Casei Albe, comisarii Districtului Columbia au ordonat poliției din D.C. să elibereze locul mai mic și neîngrijit din apropierea Casei Albe, unde câteva sute de membri ai Bonus Marchers se relaxau. Poliția s-a deplasat plină de entuziasm. Veteranii, care nu erau înarmați cu altceva în afară de cărămizi, au opus rezistență. Ocupanților li s-au alăturat câteva sute de prieteni de-ai lor din Bonus City. Au fost aruncate cărămizi, s-au tras focuri de armă. Când praful de cărămidă și fumul de armă s-au risipit, un veteran era mort, un altul era rănit mortal și un polițist din D.C. zăcea, de asemenea, la un pas de moarte. Atunci comisarii din D.C. au cerut Casei Albe trupe federale. Spre deosebire de succesorul său jingoist (am scris despre asta aici: https://www.cristoiublog.ro/jingoismul-si-razboiul-dintre-rusia-si-turcia/), Hoover nu a fost deloc un militarist, dacă nu cumva, a fost chiar opusul. Cu doar o lună înainte, Hoover surprinsese delegații la Conferința Mondială de Dezarmare de la Geneva când a prezentat o propunere care, dacă ar fi fost adoptată, ar fi redus și mai mult forțele militare americane pe timp de pace, deja modeste, prin renunțarea la submarine, tancuri și aviație militară. Asta era atunci. Acum, nemaifiind pacifist și fals, Hoover, sătul de gloata din fața casei sale, a fost fericit să satisfacă solicitarea de întăriri a comisarilor districtuali. Președintele a transmis cererea secretarului său de război, Patrick Hurley, care a transmis cererea generalului MacArthur, care, de asemenea, a fost extrem de bucuros să o satisfacă. În declarația lui Hoover care justifica trimiterea trupelor federale, publicată pe prima pagină a „New York Times” și a altor ziare americane importante, Hoover a afirmat: „O examinare a unui număr mare de nume dezvăluie faptul că o parte considerabilă dintre cei rămași nu sunt veterani, mulți sunt comuniști și persoane cu antecedente penale.” „Minciună blestemată”, a răbufnit Waters. „Fiecare om este un veteran. Am examinat actele tuturor”. Nu contează: Presa americană, pe atunci în mare parte conservatoare, a trâmbițat cuvintele goale și marțiale ale lui Hoover. Protestul lui Waters a fost ignorat. A spune că MacArthur era nerăbdător să se lupte cu Bonus Army înseamnă să subestimezi cazul. Timp de câteva săptămâni, oamenii săi din Fort Myers, aflat în apropiere, au fost supuși unui antrenament antirevoltă pentru o astfel de confruntare. Cu toate acestea, nu a fost nici nevoie, nici nu a fost solicitat ca MacArthur însuși să fie prezent la fața locului în acea după-amiază, după cum i-ar fi spus consilierul său, maiorul Dwight Eisenhower. „I-am spus ticălosului că nu ar trebui să se ducă acolo”, a povestit mai târziu Eisenhower. Subordonatul lui MacArthur, generalul Perry Miles era, din punct de vedere tehnic, la conducere. Însă, MacArthur era acolo, în pantalonii săi strălucitori, în timp ce oamenii care mânuiau baionetele din Regimentul 12 de infanterie și trupele călare din Regimentul 3 de cavalerie, susținute de șase tancuri ușoare M197 mărșăluiau pe Pennsylvania Avenue, în timp ce mii de angajați ai serviciilor publice au părăsit locul de muncă pentru a se alinia pe stradă și a privi. The New York Times a relatat ce s-a întâmplat în continuare: „În mijlocul unor scene care amintesc de curățarea unui oraș în timpul Războiului Mondial, trupele federale au alungat armata de mărșăluitori pentru bonusuri din barăcile de lângă Pennsylvania Avenue, în care veteranii locuiau de luni de zile. La ordinul președintelui Hoover, detașamente de infanterie, cavalerie, mitraliere și echipaje de tancuri au lansat un baraj eficient de gaze lacrimogene care i-a dezorganizat pe solicitanții de prime, iar apoi au dat foc la barăcile și corturile rămase în urmă”. După aceea, Hoover, ai cărui consilieri îl țineau la curent cu scandalul, i-a ordonat lui MacArthur să se oprească. Dar MacArthur avea o apreciere neclară a principiului controlului civil al armatei. Entuziasmat de mirosul bătăliei (chiar dacă nu fusese cine știe ce bătălie) și convins că mărșăluitorii Bonus de proastă calitate constituiau o amenințare reală și prezentă la adresa guvernului, generalul a nesocotit ordinul direct al lui Hoover și a ordonat trupelor sale să traverseze râul Anacostia spre Bonus City. Acolo, în timp ce camerele imortalizau subiecte de știri, militarii au trecut la evacuarea forțată a veteranilor rămași și a familiilor acestora și le-au incendiat corturile. Cincizeci și cinci de veterani au fost răniți și 135 au fost arestați în confruntarea din acea zi. Hoover, la rândul său, nu s-a căit pentru păcatele comise împotriva neamului său și implicit a țării sale, fondate pe știm noi ce principii (https://www.cristoiublog.ro/statul-fondat-pe-principiile-masoneriei-si-tara-cu-cei-mai-multi-masoni/), însă nu s-a respectat nimic din ceea ce s-a declarat la fondare. Douăzeci de ani mai târziu, pe când MacArthur era comandantul forțelor americane în timpul Războiului din Coreea, disprețul generalului de legendă pentru șirul de comandă a dus la eliberarea sa din funcție de către președintele (și fost căpitan de armată) Harry Truman. Dar în 1932, insubordonarea grosolană a lui MacArthur a rămas nebăgată în seamă și nepedepsită. În schimb, guvernul l-a numit erou. „A fost o mare victorie”, a trâmbițat a doua zi secretarul de război propagandist Hurley. „Mac este omul momentului.” Deși Hoover însuși nu a apărut niciodată la fața locului, în acea noapte a putut vedea flăcările pe care oamenii săi le stârniseră incendiind diverse obiecte și tabere, chiar din dormitorul său de la Casa Albă. La fel și tot Washingtonul. La fel și toată America.

Bătălia de la Washington se încheiase, la fel ca și președinția lui Herbert Clark Hoover, din punct de vedere practic. Fiasco-ul Bonus March a fost considerat de către mulți drept un semn de moarte pentru campania de realegere a lui Hoover, care avea deja mari șanse să moară din punct de vedere politic din cauza economiei în criză. Imaginea și sunetul trupelor sale și ale generalului său de top care îi băteau, îi înjunghiau și îi atacau cu gaze lacrimogene pe jalnicii locatari rămași în Bonus City și pe familiile lor care plângeau, așa cum au fost prezentate în cinematografele din întreaga țară, cu siguranță nu l-au făcut simpatic alegătorilor. În noiembrie, Hoover a pierdut în fața lui Franklin D. Roosevelt. Două ramuri înrudite la distanță ale familiei din Oyster Bay și Hyde Park, New York, au ajuns în prim-planul politicii naționale odată cu președinția lui Theodore Roosevelt (1901-1909) și a vărului său de gradul cinci Franklin D. Roosevelt (1933-1945), a cărui soție, Prima Doamnă Eleanor Roosevelt, era nepoata lui Theodore. Roosevelt a fost inițiat în tainele masoneriei pentru prima dată în anul 1911, iar mai târziu, în anul 1934, a devenit mare maestru și bineînțeles că a fost ridicat în grad fiindcă era mason și bineînțeles că faptul că era mason l-a ajutat să fie președinte. Este o relație de interdependență. Teoretic, gradul lui Roosevelt reprezintă un om matur, plin de înțelepciune și cunoștințe avansate. Maeștrii masoni sunt învățați despre virtute și moralitate, împreună cu îndatoririle și instrumentele unui maestru mason. Odată ce un mason a terminat gradul al treilea, ceea ce durează de obicei câțiva ani, el primește toate drepturile și privilegiile de care dispune și va deveni cunoscut ca Maestru Mason. Însă, înțeleptul Roosevelt a fost criticat mai ales pentru politicile sale economice care au prelungit Recesiunea.