Au făcut ăștia un cântec

Avea Dan Puric un gag, eram să-i zic gang și nici măcar Edgar, ăla, Poe nu m-ar fi putut acuza de deranj: „Au făcut ăștia un pod”. Mai a hăis sau mai a cea.

Au făcut niște oameni, care-și spun singuri că sunt buni, un cântec. Trupa Taxi a mai făcut team building-uri din acelea cu oameni obișnuiți cu premiile, cu granturile, cu sponsorizările, cu aplauzele, cu succesul, și el sponsorizat, cu un anumit tip de discurs, dobândit sau cizelat. Pe mulți îi admir, pe unii habar nu am de ce. La unii nu mă pot uita, de frică să nu-mi intre soarele în ochi. Cântecul e intelectual. Rinocerii. Hm. Ionesco a fost unul din cei patru, big four după cum ar zice Agatha, blasfemiști ai teatrului, alături de Beckett, Brecht și Genet. Câteva rânduri ale unui domn pe nume David I. Grossvogel umblă cu punctul după i mai drăgăstos decât aș putea eu:

„Scena a fost mai generoasă cu Ionesco decât a fost el cu ea, întorcându-i adesea omenescul pentru antiumanul pe care îl căuta. Fără iluzia omenescului nu rămâne decât o poleială superficială de râs și un joc de cuvinte rigid – paradoxal tocmai acel gen de distracție copilărească care îi amuză doar pe intelectuali.” (Grossvogel, 1965)

Trupa Taxi a mai organizat astfel de petreceri, care au prins la publicul cititor de influensări delicați în maniere. Nu pun pe nimeni la colț, eu însămi le-am lăudat de câteva ori efortul. Am renunțat când au început să deteste fățiș florăresele, muncitorii cu ziua, sărăcanii, pe cei fără dinți și fără haine de firmă, pe cei fără carte și fără un înțeles nu al vieții, că acolo nu a ajuns nimeni, altfel nu ar mai fi fost nevoie de stocare în cloud și operații estetice, ci al regulilor care ne fac să mai prindem și ziua de mâine. Disprețul pentru nenorociți al elitelor, deși ambalat în surâs, tot rânjet e.

Au susținut regimul Biden. Un ramolit folosit până la epuizare, cu cruzime. Nevastă-sa, nu doctor ci cu doctorat, a tăcut mâlc și a încasat banii și privilegiile. L-au ales pe Nicușor Dan – un bărbat inadaptabil, care nu se poate sincroniza nici măcar cu vremurile, d-apoi cu responsabilitățile funcției de președinte și au susținut în continuare că îi reprezintă. Ca în fotbal, că tot vorbesc despre intelectuali. L-au adus pe Lucescu, să își încheie cariera în ridicol, pe munca lui Edi Iordănescu. Iordănescu nu a cucerit Everestul, dar a adus înapoi entuziasmul pe stadioane. Există însă Justiție peste alegerile voastre de cele mai multe ori corupte de îngâmfare.

Piesa “Rinocerii” a lui Eugen Ionescu, scrisă în limba franceză, apărută și jucată pentru prima oară în 1959, premieră la Dusseldorf, a sucit mințile spectatorilor dinspre rinoceri către nazism. Unde dai și unde crapă, bine că nu s-a accidentat. Ideile cu care flirta elita occidentală erau mai pe partea cealaltă. Dar vorba celui mai citat Shakespeare din lume: totul e bine când se termină cu bine, chiar dacă nu i-a luat pe toți cu călduri. Făcând însă risipă de atâta franțuzism, poate o aluzie la condiția lui Lecornu, n-ai zice că acei intelectuali sunt francofoni. Poate nu toți, dar am bifat și la ruj de buze.

Am să mă abțin de la comentarii literare acidulate, mi se pare că întregul lot face economie la zahăr, dar voi menționa un videoclip, poate e făcut de mascarada AI, în care doamna Pellea se plânge de amestecul în rețetarul teatrului de calitate al unei cucoane al cărei nume pare un fel de strănut al glumelor cu Marius Manole, concluzionând că doar dumneaei e Regina Mamă. Pentru mine reacția în sine e un rezumat al videoclipului de cântecel. Oameni care au tăcut și s-au împăunat pentru că au fost trecuți în manualele școlare, oameni care pun bariere între ei și proști, locuitori ai aceiași planete, oameni care nu au niciun dubiu în privința condiției lor elitiste, oameni atât de înfumurați și plini de sine că mă și mir că nu au secondat dronele cu zepeline. Oameni care au aplaudat și au îmbrățișat, atotcunoscător, tablourile sataniste de la Olimpiada franțuzească. Oameni care vă pot păcăli că au un Dumnezeu, dar acel Dumnezeu nu e și al meu și nu e nici al multora dintre voi. Dacă domnul Goethe a propus năbădăile lui Werther pentru războiul din Ucraina și elitele s-au ridicat de pe scaune să salute cu slava!, pentru viața ușoară, fără frică de bătături de la sapă, l-a coborât din grații pe Faust.

Nu am să vă mustru eu, deși îmi vin în minte cuvinte precum rușine și ticăloșie, am să-l las pe unul de-al vostru, fost împăunat, iubitor de literatură franceză, scărpinător de clonț de rinocer, Nobelard nu doar cu numele, faustian și în același timp impostor să vă binecuvânteze cu înțelepciune:

“Educația e un subiect despre care cu toții credem că avem ceva de spus. Cu toții am fost educați, mai mult sau mai puțin; și cu toții avem, în mare majoritate, plângeri de făcut împotriva erorilor din propria noastră educație; tuturor ne place să dăm vina pe profesori sau pe sistemul în care au fost obligați să lucreze pentru păcatul de a nu ne fi putut educa noi înșine. Chiar și diletantul literar s-a dedat uneori, amatoricește, la a-i educa pe alții. Am fost profesor de liceu pentru un trimestru și învățător la o școală de băieți pentru un an; trei ani din viață am ținut un curs seral de educație pentru adulți, o dată pe săptămână; la un moment dat am fost asistent la o catedră de filosofie, ținând câte un seminar în fiecare săptămână, iar la o vârstă ceva mai înaintată am ținut un curs pentru studenți despre – Doamne, iartă-mă! – literatura engleză contemporană. Nu includ aici și lecturile pe la diverse universități, pentru că nimeni nu e nevoit să treacă un examen pentru așa ceva, și tocmai de aceea nu fac parte din educație. Mi-am menționat calificările doar ca să pot afirma că în opinia mea, pentru ceea ce încerc să vă spun aici, nu reprezintă nimic.” (Eliot, 1985)

Au făcut niște intelectuali un cântec …

Bibliografie:

Eliot, T.S., [1985], „The Aims of Education”, To Criticize The Critic and other writings, Faber and Faber, Londra, p. 61-2

Grossvogel, David I., [1965], „The Blasphemers”, Cornell University Press, New York, p. 83