August 1941: Toată presa noastră e convinsă că rușii sunt ca și învinși

Sensibilitate. Momentul dintîi al poeziei de geniu, cum se înfățișează la Mihail Eminescu, rămîne cel al ecoului în conștiință. Un poet se deosebește de ceilalți oameni prin amploarea sensibilității. Semnele lumii din jur produc, căzute în adîncimile sufletești, ecouri ale căror reverberații clatină întreaga personalitate a poetului. Ceea ce omului obișnuit îi provoacă o suferință trecătoare și superficială, cînd nu îl lasă nepăsător, poetului adevărat îi tulbură întreg sufletul. G. Călinescu dă o splendidă expresie a acestei trăsături prin care sufletul poetului apare ca o permanentă rană deschisă în deosebirea surprinsă între Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu:

„V. Alecsandri e un autor capital, plin de finețe și spirit, viabil în poezie, dramă, proză, întîiul care trage folos din poezia populară, coloană solidă și elegantă a literaturii noastre, care a intuit toate rafinamentele emoției, în fine un scriitor încîntător. Eminescu e un geniu. Ce vrea să zică asta? Vă voi explica. V. Alecsandri iubește femeia, și una din ele moare tuberculoasă. Poetul lăcrămează puțin, sentimentalizează, și se simte după aceea sănătos și vesel. Iubirea n-a pătruns pînă la inimă și n-a zguduit creierul, făcîndu-l să reexamineze legile universului. Eminescu însă, de o gravitate extraordinară, își face o religie din dragoste:

Căci te iubeam cu ochi păgîni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrîni
Părinții din părinți”.

(George Călinescu, „Luceafărul” la rubrica de pagina întîi Cronica optimistului, 17 ianuarie 1964)

*

De pe front. Printre Rapoartele preoților militari trimise Episcopiei de la Alba Iulia, citite și răscitite de mine pentru studiul despre Implicarea BOR în Războiul Sfînt, găsesc în cel semnat de Protoiereul maior Theodor C. Gheorghiu, confesorul Diviziei a 6-a Infanterie și Garnizoanei Focșani (scriind aceste rînduri, mă întreb dacă nu cumva asta era Divizia tatălui meu), dînd seamă de activitatea pastorală pe zonă de front în lunile iulie, august, septembrie și octombrie 1941, însemnarea că slujba religioasă din Miascowska (Transnistria) a fost descrisă și într-un reportaj din Universul de luni, 18 august 1941. Am mai scris despre drama mea de a nu termina niciodată un studiu, pentru că acribia mă împinge să verific totul și astfel să iau la mînă noi și noi surse. În cazul de față nu mă pot stăpîni să nu caut la BAR Universul din 18 august 1941 pentru a vedea despre ce reportaj e vorba. Cer la sală colecția Universul pe august 1941. Am serioase îndoieli că preotul a fost exact în indicarea sursei. Deschid la 18 august 1941. Nici vorbă de articol. E un bun prilej de a răsfoi întreaga lună a Universului. Nu-mi pare rău. Descopăr chiar pentru tema mea o grămadă de lucruri. Le trec aici, pentru că și simpla enumerare e interesantă.

În numărul din 18 august 1941 dau de Apelul Patriarhului pentru Împrumutul Reîntregirii. L-am citat din Biserica Ortodoxă Română, revista Sfîntului Sinod. Cred însă că voi face trimitere la Universul, pentru că e ziarul citit de toți. Îmi dau seama acum de dimensiunile urieșești ale campaniei de presă, comandate de stat, din cîte am aflat din cartea Mioarei Anton. Universul, de exemplu, nu scapă un număr fără ceva agitatoric despre Împrumutul Reîntregirii. Cred c-am văzut undeva și o trimitere la refacerea Bisericilor din teritoriile desrobite. Vineri, 22 august 1941, ziarul publică reportajul De unde au fugit barbarii, București-Iampol- Balta. Și-acuma Doamne, slobozește pe robul tău în pace”. De la trimisul nostru special. Realizat dincolo de Nistru, reportajul nu diferă nu nimic de Ard malurile Nistrului a lui Constantin Virgil Gheorghiu, întocmit dincoace de Nistru. Îl rețin pentru a-l adăuga articolelor din Sentinela. Scrisesem despre viziunea propagandistică asupra bisericii dincolo de Nistru. În numărul din 23 august 1944, găsesc două piese importante: Poezia Christ, a lui Mircea Dem. Rădulescu, dedicată nenorocirilor comise de bolșevici Catedralei din Chișinău, text prefațat de o fotografie cu următoarea legendă:
Interiorul catedralei din Chișinău, ars și devastat de iudeo-bolșevici, A rămas neatins, după cum se vede din clișeu, numai Christ.

Scriind aceste rînduri, mă gîndesc că:
Am acasă un volum de Rădulescu, ar trebui să văd dacă nu mai are și alte poezii antisovietice; se apelează la formula iudeo-bolșevici din motive religioase. Rușii sînt faimoși pentru religiozitatea lor. Chiar sub formă de bolșevici, e greu de priceput de către români de ce urăsc atîta bisericile. Răspunsul propagandei din Războiul Sfînt trimite la evrei, cei care l-au răstignit pe Iisus. Un alt articol mă surprinde prin nuanțările sale, puțin obișnuite la vremea respectivă. Se intitulează Urgia antireligioasă din Basarabia cotropită de bolșevici și apare în Universul din 23 august 1941. Deși îmbrățișează fără rezerve teza prigoanei religioase din Basarabia, articolul recunoaște că rușii au evitat să interzică pur și simplu viața religioasă, preferînd persecuția discretă, și mai ales că la Chișinău a fost trimis de la Moscova un episcop, foarte bine pregătit teologicește – recunoaște autorul – dar care era în realitate turnător al KGB. Prin aceste precizări articolul mă duce cu gîndul la cartea lui Valeriu Pasat, atentă la nuanțe în privința autorității sovietice după iunie 1940. Rețin, chiar dacă pentru atmosfera generală, textele decretelor prin care Regele îl decorează pe generalul Antonescu și-l face Mareșal, publicate în numărul din 25 august 1941.

Concluzii generale:
1. Cele scrise de Const.-Virgil Gheorghiu se înscriu într-o campanie dusă de toate ziarele. Campania menită să arate de ce barbari au fost eliberați basarabenii și bucovinenii.
2. Întreaga atmosferă mediatică e una de euforie, toată lumea e convinsă că victoria e aproape, la doi pași.