Memoria afectivă. Meriți tot ce e mai bun pe lume!

03 05.2001 Vama Nădlac (Nagylak) ora 6 dimineața. Dragă Antoaneta, Îți scriu din autocar. Mi-e frig, mi-e somn, mi-e sete. Sper ca scrisoarea aceasta să ajungă la tine înaintea mea. Șoferul estimează încă jumătate de zi întârziere față de orarul inițial. Traficul s-a triplat pe sensul de ieșire și suntem fixați într-o coadă de peste trei kilometri și jumătate, poate chiar patru. Vecinii mei de pe locurile 4, 6 și 8 au coborât să ia apă minerală dar s-au întors fără succes. Magazinul de pe șosea este închis pentru câteva ore, nu se știe câte. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Un timp al falselor nedumeriri

1991 Februarie, dimineața pe semiîntuneric. Ninge. Nu se văd casele de peste drum. Nu se aud pașii trecătorilor. Nu mai e praf. În sfârșit, nu mai miroase atât de puternic a tocăniță și nici a pipi de pisici. Ce bună e zăpada! Februarie, mai târzior un pic, spre prânz. Utilizarea cuvântului prânz este „nulă și neavenită” când frigiderul își arată cu claritate toată goliciunea sa. Nu se poate să nu știe cineva cum arată un frigider gol. Deși se cunosc cazuri - localități ale Europei de Vest - în care există o majoritate de necunoscători ai expresiei „frigider gol.” Februarie, după amiaza aceleiași zile. Frigiderul, deși literalmente gol, prezintă aceeași perfectă stare de funcționare. Vara, pe căldură mare ar fi un loc minunat de lectură, beculețul frigiderului răspândind o plăcută lumină gălbui-răcoritoare. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Descifram împreună tablouri flamande

Februarie 2006. Fereastra mea privește ochi în ochi noaptea. Iar noaptea lui februarie trece, mișcând ușor din șoldurile ei înguste, de fecioară. Primele zbateri de pleoapă prin care privirea caută ceasul. Soarele, ca o pată rotundă lăptoasă, apare și dispare de după mari vălătuci ce plutesc în aerul dimineții. Cerul iernii se luminează alergând de la o oră la alta, respirând greu, iar când stă să-și tragă sufletul, aburii mari ce-i ies pe gură sunt tocmai norii. Privesc icoana Iisus Pantocrator, așezată pe peretele dinspre răsărit. Este datată «1789». Icoana a aparținut unchiului Iosif, cantor în Sântămăria Orlea. În1789, trăiau Haydn, Mozart, Beethoven. În1789, Weber și Schubert erau copii. În 1789, Verdi, Wagner, Brahms nu se născuseră încă. Iar eu stau și privesc această icoană, pe care nici Brahms, nici Wagner, nici Verdi nu ar fi putut să o vadă nici la 1789, dar nici în 1989. Și ce-i cu asta? Nimic. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Societatea își are de când lumea stratificările ei

Răcoarea bună a dimineții a trecut demult. Pe buștenii întinși parcă de când lumea în iarba crescută de-a lungul gardului de piatră stau, bălăngănindu-și tălpile goale, câțiva copii. Sunt cei din prima serie, veniți de curând în tabără. După o tăcere nu prea lungă, destulă cât să se măsoare unii pe alții, așa cât de cât, încep să-și vorbească. Am știut de dimineață la cantină că vii la masa noastră. De unde ai știut? După culoarea de la trening. Numai tu și cu mine avem trening nou, din toată tabăra. Cei doi care au început dialogul au fiecare vreo opt-nouă ani. Al meu nu-i nou, l-o ținut mama în dulap. Eram mai mic când l-o cumpărat. Ce chestie! Nici al meu nu-i nou. L-o cumpărat bună-mea la un târg și-o zis că să fie, să-l capăt la pomu’ de Crăciun, da uite o venit mersu’ în tabără și gata, mi l-o dat! Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Aplicația meteo și Marele Manitou

2019. Învățăturile primite de la vechii samurai, în timpul zborului Tarom OTP-LHR, mi-au fost abia azi de mare utilitate, deoarece așa cum am spus, am ațipit în timpul primei lor lecturi, puțin înaintea trecerii peste Amsterdam. E ora șase dimineața, pornesc prepararea micului dejun pentru „viitorul astronaut”, care încă respiră domol visând fragmente din “povestea fluturelui vorbăreț” inventată de buni aseară. Afară e plăcut, aerul unei zile de toamnă blândă inundă bucătăria. Îmi beau liniștită ceaiul în cele câteva minute libere până la trezirea școlarului nostru. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Amintiri vechi și recente despre mutări și călătorii

1959. E sfârșit de iulie. Ne-am mutat de curând. Holul e plin de cutii, pachete, lăzi. Stau la fereastră, cocoțată pe un taburet, și privesc cum trece agale o căruță cu roți de cauciuc. E atâta liniște că se aude fâșâitul roților pe asfalt. Am doisprezece ani. Sunt bucuroasă că ne-am mutat în Orașul Nou. Am, în sfârșit, camera mea. Aici nu mai avem lavoar cu lighean și perdeluță, avem baie. Precaută, mama a păstrat, din bucătăria casei vechi, două găleți, cana mare de turnat apa, placa de lemn cu tablă ondulată pentru spălat rufe, ba chiar și Primusul. Lampa de petrol cu fitil și spirtiera de făcut cafea le aduce bunicul mâine dimineață. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Ce neam este acela care asistă la un asasinat stând în fotoliu, privind printre pahare cu șpriț și farfurii cu sarmale?

În orașul Brad, unde am locuit din 1954 până în 1963, erau două mașini Jeep Willis, dintre care una era a Sanatoriului unde lucra tata, și mai era un Land Rover, al celor de la Partid. Un Chevrolet Woodie a apărut la Sfatul Popular prin vara lui 57, adus de cineva din Oradea. Pare greu de crezut dar e adevărat, între anii 54 -57 am avut ocazia să merg cu asemenea mașini pe ruta Brad – Deva, aceasta fiind singura cale de a ajunge la singurul aeroport din apropiere, cel din Deva. Da, drumul peste munți, spre București, Timișoara sau Constanța îl făceam plecând cu IL-uri, ce decolau de pe foarte activul pe atunci aeroport al Devei. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Cântarea Pandemiei cu soacra care trosnește supărată sarmaua

Vara lui 1964. Un soare torid a încins tot orașul. Bucureștiul se topește la propriu. Asfaltul e plin de urme de tocuri și placheuri. Șinele tramvaiului de pe* Magheru par și ele niște șerpi adormiți sub canicula zilei. Venim agale spre casă dinspre Cinema Patria. Ce răcoare bună era în sală, zice tata oprindu-se din fluierat melodia filmului. Mama, gânditoare, in fusta ei albă plisată își potrivește cochet peste umăr cureaua genții de pai și apoi, după un neașteptat strănut provocat de un fluture alb, întreabă cu glas aproape copilăros: Copii dragi, oare cum se face că francezii sunt atât de buni în filmele de capă și spadă?! Ei nu, sunt buni nu doar în astea, gen Pardallian, Laleaua Neagră, zice tata mutându-și vestonul de pe un braț, pe altul. Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Întotdeauna istoria a pierdut partida din cauza celor ce ațipesc

„Lao Zi a lăsat în urma lui imaginea unui personaj extraordinar. Conceput miraculos la trecerea unei comete sau când mama sa a mâncat o prună magică (Li, nume de familie care îi este în general atribuit), se naște cu păr alb și barbă, de unde și numele de bătrân (Lao), urechile având lobii foarte lungi - semn de înțelepciune. Arhivar la curtea Zhou este contemporan cu Confucius, care îl recunoaște ca maestru și ființă extraordinară; și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 de ani, sătul de disensiunile politice. Pleacă spre vest călare pe un bivol; ajuns la frontieră, scrie Cartea Căii și a Virtuții la cererea unui paznic, Yin Xi, apoi își continuă călătoria. Nimeni nu știe ce a devenit, dar unii cred că nu a murit sau că se reîncarnează, reapărând sub diverse forme pentru a transmite Dao.” Citiți tot articolul

Arhiva afectivă. Bucătarul francez și cioclopedica română

„Sala de mîncare este gloria casei. D-l Marghiloman ține să mănînce bine și, mai ales, să se știe că mănîncă bine. Drept aceea are bucătar francez, servitori francezi și o droaie de invitați permanenți, cari admiră și mănîncă. Stăpînul casei tronează, insistînd, cu un fel de politețe exagerată, să hrănească bine pe cei mai săraci, pentru reclamă. Tot felul de secretari, cățăluși, telefoniști, gazetari, umblă forfota prin casă, avînd aerul de a conspira. În fond, mai toți așteaptă cu nerăbdare pe d-l Marghiloman, care vine la dejun foarte tîrziu, ceea ce mărește foamea partidului. Citiți tot articolul
1 2
Invitații cristoiublog
Gândurile lui Cristoiu (Mediafax): Marcel Ciolacu a primit deja binecuvântarea ambasadei americane la București